Am stat de vorbă cu poeta Miruna Vlada despre noul ei volum de poezii, “Prematur”, dar şi despre feminism şi libertatea româncelor de a aduce pe lume copii. Miruna a pus câteva întrebări importante în România lui 2021. Ce înseamnă maternitatea într-o societate cu un număr enorm de avorturi? Echivalăm încă feminitatea cu obligaţia de a naşte? Care sunt efectele decretului anti-avort asupra asupra identităţilor noastre de femei şi a familiilor de astăzi?
Miruna Vlada a scris “Prematur” atât ca răspuns la întrebările referitoare la un posibil viitor copil, întrebări pe care, la fel ca multe alte femei de vârsta ei, le primea şi le primeşte încă, cât şi drept radiografie a unor răni care nu s-au vindecat încă. Poeta reuşeşte să transmită în versuri întreaga emoţie care vine din analiza atentă a acestor răni, dar şi o lungă serie de argumente raţionale. Vorbim despre argumentele femeilor care nu-şi doresc copii şi despre rănile lor, căci aceste femei şi-au găsit voci şi emoţii în noul volum de poezii al Mirunei.
Vă invităm să citiţi un nou interviu flawless emoţionant, de data asta cu poeta Miruna Vlada, despre feminism, introspecţie, maternitate şi poezie.
Scrii și vorbești adesea despre o viață extrauterină. Ce înseamnă, mai exact, viața extrauterină și cum a apărut “Prematur”?
Totul a pornit de când eram adolescentă și am auzit prima oară cuvântul extrauterin, care m-a fascinat foarte tare. Atât de tare de l-am pus în titlul primului meu volum. Am aflat ce înseamnă de la o cunoștință care avusese o sarcină extrauterină – o experiență foarte nefericită. Și apoi am citit ce înseamnă asta la nivel anatomic și m-a înfiorat. Sarcinile extrauterine sunt foarte riscante și practic nu permit evoluția normală a unei sarcini, aceasta fiind plasată în afara uterului, așa cum sugerează și numele, și putând duce în anumite cazuri la leziuni sau chiar infecții. Dincolo de această realitate dureroasă, în mintea mea tot ce era extra-uterin era asociat libertății de dincolo de uter. Deși eram elevă de liceu și la acea vreme nu aveam nicio lectură feministă, cumva am avut o intuiție feministă daca o pot numi așa. Porneam de la o perspectivă foarte încrâncenată asupra uterului ca și închisoare, ca și condamnare a unei femei. Echivalam feminitatea cu obligația de a naște.
Evident era o percepție exagerată în negativ, dar cred că era bazată pe o serie de stereotipuri despre rolul unei femei atribuit de societate împotriva căruia simțeam repulsie. Și am pornit de la întrebarea – poate exista identitatea unei femei și în afara uterului ei? Cum poți fi femeie dacă nu îți folosești uterul? Astfel, extrauterinitatea nu era un spațiu al groazei, ci din contră, un spațiu al libertății, al posibilităților infinite – un spațiu unde femeile se pot defini cum vor ele, dincolo de uterul lor. Deși e o perspectivă cam metaforică și unilaterală, mi se pare intrigantă imaginea și acum, această conotare pozitivă a extrauterinului, deși este poate și o viziune cam idealizată.
Oricum, volumul “Prematur” s-a născut ca o continuare a acestei viziuni inițial dezvoltată în volumul meu de debut Poemextruaterine (din 2004). Cel puțin prima parte a cărții – “Manifest extrauterin – după 16 ani” e o revizitare a acelei adolescente revoltate și cu intuiții cam radical feministe, pe care încă o simt prezentă în modul meu de a privi în jur. Iar celelalte părți din Prematur au curs ca selecție de voci personale și povești din jurul meu și din introspecție pe tema spinoasă a problematizării maternității.
Ce înseamnă de fapt maternitatea într-o societate cu un număr enorm de avorturi, cu un număr foarte mare de nașteri la fete minore, cu violență domestică și crime conjugale, cu lipsa de acces la contraceptive pentru femeile din mediul rural, cu o rată crescândă de abandon a copiilor în sistemul de protecția copilului? Găsesc toate aceste realităţi intrigante și cumva legate toate, într-o formă sau alta, de punerea sub semnul întrebării a uterului și a celor ce îl folosesc și cu ce scop.
Ce înseamnă de fapt maternitatea într-o societate cu un număr enorm de avorturi, cu un număr foarte mare de nașteri la fete minore, cu violență domestică și crime conjugale, cu lipsa de acces la contraceptive pentru femeile din mediul rural, cu o rată crescândă de abandon a copiilor în sistemul de protecția copilului?
Miruna Vlada
Spui, într-un vers, că trebuie să-ți re-înveți corpul să fie în siguranță. Este valabil, după tine, pentru multe dintre românce?
Da, simt asta foarte profund. Senzația de frică asociată percepției corpului cred că e foarte prezentă în societatea noastră – pornind de la teama de a merge singure noaptea pe străzi slab luminate, până la agresarea fizică și simbolică pe care le resimțim în spațiul public la tot pasul. Nu am întâlnit nicio femeie până acum care să nu aibă o poveste de agresare corporală stradală. E o formă de violență existentă cu mult înaintea mișcării #metoo în spațiul românesc despre care abia în ultimii ani am început să vorbim mai serios.
Ține și de agresiunile fizice dar și de cele ale mentalității, privind obiectualizarea corpului, tirania acestei idei că o femeie trebuie mereu să arate într-un anume fel, să aibă un aspect decorativ care mereu contează, cu accentul pus pe make-up și pe remodelarea corporală, pe haine, pe a părea mereu disponibilă, deschisă, drăguță… Toate astea mi se par motive de a nu te simți în siguranță în corp de femeie, fiind din toate părțile vânată de cineva care vrea ceva de la corpul tău, cu sau fără consimțământ, sfârșind chiar cu imaginea noastră din oglindă care vrea și ea ceva de la noi.
Ai declarat nu demult că „Prematur” este răspunsul tău la întrebările referitoare un posibil viitor copil. Resimți această întrebare ca fiind intruzivă? A devenit ea nefirească? Ar trebui să devină?
Desigur, e o întrebare intruzivă, dar în anumite contexte nu neg că poate fi inocentă sau poate ascunde o bună intenție. Dar trebuie de la bun început să fim conștienți că această întrebare spune ceva despre proiecția celui ce pune întrebarea, nu despre persoana întrebată. Am o anumită înțelegere pentru rudele mai în vârstă de exemplu, sau pentru cei din mediul rural, care privesc etapa aducerii pe lume a unui copil ca pe un eveniment esențial, totalizator al vieții unui cuplu. Dar cel mai adesea întrebarea are o conotație de rol asociat performării publice a feminității – fiind asociat în mentalul colectiv ideii de ‘împlinire ca femeie’. În astfel de contexte, această intrebare mi se pare o instrumentalizare a unor proiecții stereotipale total inadecvate secolului 21 și în multe contexte poate face foarte mult rău multor femei.
Citeşte şi: Asociaţia…
Nu toți știu că Margaret Atwood a scris „Povestea Slujitoarei” având drept inspirație România comunistă. De ce ai adus acest aspect în discursul tău poetic?
Eu, când am citit cartea și apoi când am văzut filmul, am avut o senzație foarte puternică de groază și de teamă că unele elemente din acea distopie deja există printre noi. Dacă asculți mai ales discursurile anumitor secte religioase sau chiar aripa mai fundamentalistă a Bisericii Ortodoxe Române – ai o senzație de mare familiaritate cu atmosfera creată de Margaret Atwood. Când simți că o distopie e chiar în fața ta și un roman ce părea SF atunci când a fost publicat devine realitate, nu are cum să nu ne neliniștească.
Atwood a pornit de la povestea Decretului lui Ceaușescu și a obsesiei sale de a mări populația țării cu orice preț (chiar și cu prețul decesului a numeroase femei și a umplerii până la refuz a orfelinatelor) dar acolo nu era un element religios la mijloc. În schimb, în contemporaneitate deja recunoșteam parcă atât fundamentaliștii creștini (unii chiar din America lui Trump sau evangheliștii din Grupul de rugăciune din Parlamentul României) cât și pe cei islamici, cu politicile lor pro-nataliste duse la extrem și excluderea totală a femeilor din viața publică. Cumva, Povestea Slujitoarei mi se pare extrem de actuală și pentru că deschide noi spații de refecție despre cum puterea (laică sau religioasă) își exercită forţa începând de la capturarea și ideologizarea corpului femeii.
Este „Prematur” să vorbim despre maternitate ca alegere, în țara Decretului nr. 770? Ar trebui, mai întâi, să vorbim despre traumele de toate felurile de aici?
Cred că de îndată ce femeile din România au început să aibă acces la informație și la anticoncepționale, alegerea maternității a devenit o normalitate. Dar, din păcate, doar o categorie de femei au acest lux – cele din mediul urban și cele educate. Multe din ele, lipsite și de educație sexuală și de acces ușor la metode contraceptive, nu pot vorbi despre alegere, cât despre o condamnare la a deveni mame ‘la întâmplare’.
Nu spun acum că există formule de ‘planificare familială’ perfecte sau rețete pentru ca un cuplu să devină părinți doar în momente potrivite, planificate în avans. Dar o mulțime de fete adolescente sau femei în situații de precaritate, fără stabilitate în relații, fără stabilitate financiară, ce devin mame într-un mediu de abuz sau dezorganizat ar putea avea un alt viitor, dacă ar avea acces la contracepție. Aceste idei pot fi taxate ca având un filon fascist sau chiar eugenist, dar situația lor e una foarte dură și poate cel mai problematic este ca în acest moment statul român nu are nicio politică pentru aceste cetățene ale sale.
Despre efectele decretului anti-avort asupra familiilor noastre, asupra relației părinți-copii, asupra dinamicii relațiilor intime între femei și bărbați se vorbește foarte puțin – și la nivel de spațiu public și la nivel de analiză psiho-sociologică. Cred că e mare nevoie de înțelegerea acelor traume, care au marcat extrem de multe familii – pe unele direct, pe altele indirect, dar le-au marcat. Îmi dau seama că cei care se opun cel mai abitir educației sexuale în școli sunt chiar părinții de decreței sau chiar decreții înșiși, care au prins o parte din perioada lui Ceaușescu, care au trăit în medii de analfabetism emoțional și sexual total, cu numeroase tabu-uri asupra sexualității, care sunt marcați de lipsa de informație despre sexualitate și intimitate și care sunt îngroziți să audă despre acest subiect.
Da, cred că într-o țară care nu își explorează cu empatie și interes traumele produse de decretul anti-avort, care are cea mai mare rată de nașteri la adolescente din UE dar și cea mai mare rată de avorturi, dar și un declin demografic accelerat, nu se poate discuta despre maternitate ca alegere asumată.
Citeşte şi: Festivalul…
Nu putem vorbi despre decizii fără să vorbim despre feminism. Totuși, ce facem cu „manifestările exacerbate ale feminismului radical, prost aplicat,” cum le denumești tu?
E o discuție dificilă aici. Feminismul s-a atomizat mult în ultimele decenii, luând forme din ce în ce mai sofisticate, ceea ce pe de o parte a dus la maturizarea sa. Dar ca orice curent de gândire a dezvoltat și extreme. Evident și aici ar trebui nuanțat – feminismul radical este un exces doar privit dintr-o perspectivă moderată, dar judecat raportat la propiile crezuri și la anumite realități, el este o evoluție necesară și naturală. Eu în acel vers eram cumva ironică față de un mod facil al unora de a apăra patriarhatul sau nedreptatea și abuzurile împotriva femeilor prin strategia aceasta ineptă de a arăta spre abuzurile feminismului însuși, mai ales în formele sale mai radicale, acestea fiind echivalate cu feminismul în sine.
Aceasta nu e decât o ‘demonizare’ voită a feminismului cu scopul de a descalifica orice critică de tip feminist, ceea ce nu e acceptabil. Sunt însă și situații și locuri unde anumite facțiuni feministe propagă idei exagerate, axate mai degrabă pe ‘răzbunarea’ împotriva unor persoane decât pe idei constructive de a semnala nedreptăți și a le repara prin conștientizare și empatie, nu cu toporul ideologic.
Feminismul e la fel de divers ca și natura umană și el ajută, atâta vreme cât nu duce la suprimarea vocilor și anihilarea diversității.
Miruna Vlada
Avem nevoie de feminism, în toate formele lui? Dar de poezie?
Da, eu cred că mai ales în România avem mare nevoie de feminism, tocmai pentru că inegalitatea între femei și bărbați e mult mai vizibilă aici și rolul femeii e mult mai strict legat de stereotipuri decât în alte societăți. Și femeile și bărbații au nevoie de feminism, tocmai pentru a putea vedea inegalitatea și a se putea bucura de rolul fiecăruia într-o societate mai dreaptă și mai atentă la nevoile noastre, și a celor din spectrul mai larg LGBTQ+.
Poezia poate oferi un spațiu de libertate de gândire, poate oferi alternative și invitații la conștientizare, dar strict la nivel individual. Cei care au nevoie de poezie cred că vor ajunge la ea, și vor porni, fie ajutați, fie prin intuiții în căutarea ei. Da, cred că avem nevoie de toate formele feminismului pentru găsi calea de mijloc a fiecăruia. Feminismul e la fel de divers ca și natura umană și el ajută, atâta vreme cât nu duce la suprimarea vocilor și anihilarea diversității.
„Bolile Vestului sunt diferite de bolile Estului,” spui tu. Dar curge multă cerneală virtuală în tratarea unor boli ale Vestului, după cum vedem în campanii precum Black Lives Matter. Preferăm să vedem paiul din ochiul altora sau să nu vedem, de fapt, mai nimic?
Da, așa e, adesea vocile de intelectuali conservatori din România critică “apusul Vestului”, și idealizează excesiv o ‘puritate’ națională, mai mult închipuită decât reală. Sunt subterfugii de argumentare – e mult mai ușor să scoți din context anumite probleme (cum ar fi mișcarea ‘Black lives matters’ care vine pe un fond de lupte pentru drepturile civile ale populației de culoare din SUA de peste 5 decenii) și să le asezi în cămașa de forță a unor concepte cum ar fi ‘dictatura corectitudinii politice’.
Asta arată însă inadecvare culturală și ideologizare care distorsionează abrupt niște realități cu care România nu se confruntă, dar are alte probleme cu care se confruntă, cum ar fi discuțiile mai aplicate despre sclavia romilor și implicarea Bisericii în abuzurile împotriva acestei minorități. Cred că mulți conaționali aleg să folosească ochelarii de cal ai gândirii conservatoare sau naționaliste pentru a ilustra doar anumite aspecte nocive ale vestului, la pachet cu idealizarea unor aspecte excesiv pozitive naționale și ascunderea sub preș a ceea ce nu ne convine. Nu ajută la nimic asta în afara polarizării sociale.
În poemele tale se oglindește foarte bine întreaga societate românească și toată scindarea din ea. Dai voce, pe rând, feminismului și antifeminismului. Unde ești, însă, tu și care sunt părțile autobiografice din “Prematur?”
Peste tot este și autobiografie, și poză, și asumare, și scindare și la bază e o mare ambiguitate care mă definește cel mai mult. Tot timpul am încercat să înțeleg care e de fapt partea mai autentică din mine – cea conformistă, organizată, pragmatică, previzibilă, consumistă, tradiționalistă, dornică de validarea unei majorități sau cea revoltată, visătoare, idealistă, dezorganizată, delăsătoare, deschisă la nou, imprevizibilă, instinctuală, carnală, axată pe cultivarea unicității și empatică cu orice tip de minoritate nedreptățită și în conflict cu majoritatea.
E ca un pendulum în mine între aceste extreme și am tendințe spre ambele, mi-e încă foarte greu să spun care din ele ar fi cea autentică și care ar fi cea de poză din care doresc să extrag beneficii oportuniste. Partea din carte cu cele mai multe elemente biografice este cu siguranță cea de-a doua, numită “Constelații familiale. Anatomia unui refuz” unde m-am adresat în poeme unor persoane din familia mea – mama, tatăl, soțul, bunicile mele – combinând însă și cu elemente fictive, probabil tot din indecizia aceasta de autenticitate dusă până la capăt. Dar în toate poemele amestec vocea proprie cu împrumutarea unor alte voci, unele cu care nu rezonez deloc, din dorința de a le asculta și a le înțelege mai bine. Cel mai mult mi-am dorit să deschid noi căi de dialog între părți ireconciliabile din mine, din jurul meu.
Se spune că anumite povești au capacitatea de a vindeca atât povestitorul, cât și ascultătorul. Este adevărat și pentru povestea ta despre maternitate, în “Prematur?”
Mi-am dorit foarte mult vindecarea și poate de aceea de la un punct încolo am început să mă îndepărtez tot mai tare de ea în cartea asta. Când cauți ceva cu orice preț ajungi orb tocmai la ceea ce cauți. Nu cred că am ajuns la acea vindecare deplină, poate de altfel aceasta nici nu e posibilă, habar nu am.
Cred că de la un punct încolo și în acest volum, ca și în cele anterioare, am folosit poezia mai degrabă ca formă de re-traumatizare, de confruntare directă cu tot ce e dureros și inconfortabil, ca metodă de a rămâne fixată în traumă, în starea aceea de agitație și revoltă împotriva mie însămi și a celor din jur cu care mă simt foarte familiară, încă din adolescență.
Trauma is my safe space, în mod ciudat, și e tare greu să ieși de acolo. Acum că stau bine să mă gândesc, cred că de fapt cartea aceasta e forma mea de a nu vrea să părăsesc adolescența niciodată, de unde și dorința de a mă fixa în spațiul acela ambiguu de dinainte de maturitate – al pre-maturității, al corpului nepregătit încă să facă față vieții și al lumii așa cum e ea. Nu simt că am găsit încă răspunsul călătoriei mele interioare pentru a înțelege de ce maternitatea îmi naște o așa mare groază și anxietate, la fel cum nici nu cred că poemele din carte ar putea oferi altora acest răspuns.
Dar poate ajuta enorm și doar exercițiul acesta al auto-reflecției încrâncenate, fără menajemente. E parte din drum.
Ne–am specializat în victimizare, căutare de țapi ispășitori în jur, mistificare și ascundere sub preș. Cât timp nu ridicăm preșul, atacul de panică la nivel colectiv ne înghite ca un vortex. Și moral, dar iată că și demografic.
Miruna Vlada
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le faci dacă ai un atac de panică este să respiri. Cum respirăm în timpul unui „atac demografic de panică?”
Ca societate această ‘pauză de respiro’ într-un atac de panică ar trebui să ia forma recuperării trecutului și acceptării. Simt cumva că s-a strâns atât de mult gunoi pe care îl ținem sub preș, încât nici nu ne mai putem deplasa prin cameră din cauza lui, și nici nu ne mai putem vedea unii pe alții de cât de mari sunt mormanele de gunoi.
Sunt toate acele povești neprocesate, toate acele pierderi despre care nu vrem să vorbim, cumva prefăcându-ne că totul poate continua lin în absența lor. Dar atacul de panică devine parcă și mai violent fără gurile de respiro necesare. Cred că asumându-ne la nivel colectiv, dar și individual trecutul, într-un gest de iertare și compasiune pentru tot ce a fost, doar așa am putea gândi viitorul.
Până acum, cel puțin legat de perioada comunistă, dar și de crimele din cel de-al doilea Război mondial, și multe altele, cred că nu am făcut decât simulacre de asumare, dar ne-am specializat în victimizare, căutare de țapi ispășitori în jur, mistificare și ascundere sub preș. Cât timp nu ridicăm preșul, atacul de panică la nivel colectiv ne înghite ca un vortex. Și moral, dar iată că și demografic.
