Filme de revăzut în week-end: Once Upon a Time in America, Forrest Gump, Melancholia

Câteodată așteptăm week-end-ul ca să trăim puțin. Dacă împărțim zilele săptămânii între cafeaua de dimineță, raportul de prânz și țigara de după, week-end-ul îl împărțim cât de bine putem în familie, aventură și odihnă. Totuși, sunt zile pe care parcă n-avem chef să le trăim. Cerul nu e suficient de albastru, cafeaua n-are gust și viața pare spectacolul altcuiva. Câtevă filme merită revăzute în acele zile din week-end în care viața ta nu-i povestea frumoasă, veselă și tristă care ai vrea să fie: Once Upon a Time in America, Forrest Gump, Melancholia.

Once Upon a Time in America (1984), pe românește A fost odată în America, este, probabil cea mai frumoasă și mai adevărată poveste despre viață pe care o poți urmări pe un ecran. Aș putea să-ți scriu doar rezumatul: o poveste cu gangsteri evrei tip saga, semnată Sergio Leone, despre toate felurile de prohibiție. Sau aș putea să scriu ceva mai mult, dar aș pierde esența în cuvinte, așa că scriu doar atât: Once Upon a Time in America e la fel de real ca viața, cu toate cele sfinte și perversiunile ei.

Forest Gump (1994) este pur și simplu frumos, acolo unde povestea americană este pe cât de frumoasă, pe atât de autentică. Forrest nu se ia prea tare în serios, dar aleargă când i se spune și o face atât de bine încât îți aduce sigur zâmbetul pe buze. Dacă viața e o cutie de bomboane asortate, cu Forrest vei petrece câteva ore mâncând oul Kinder din copilărie. Și vei găsi înauntru acea surpriză de plastic, simplu de asamblat, care îți va aduce bucurie și dorință de mai mult.

Melancholia (2011) este metaforă perfectă a vidului, a acelui gol care știe precis numărul celor pline, tot așa cum Justine știe numărul boabelor din borcanul de la propria nuntă, ori faptul că Pământul este rău și nu ar trebui jelit.

Am citit undeva o comparație între personajul principal din Melancholia și La Belle Dame Sans Merci, a lui Keats. Nu cred să existe una mai bună, așa că o folosesc pentru a descrie o poveste despre dragoste, vid, depresie, melancolie și cruzime:

She found me roots of relish sweet,
And honey wild, and manna-dew,
And sure in language strange she said—
‘I love thee true’.

She took me to her Elfin grot,
And there she wept and sighed full sore,
And there I shut her wild, wild eyes
With kisses four.

And there she lullèd me asleep,
And there I dreamed—Ah! woe betide!—
The latest dream I ever dreamt
On the cold hill side.

I saw pale kings and princes too,
Pale warriors, death-pale were they all;
They cried—‘La Belle Dame sans Merci
Hath thee in thrall!’

I saw their starved lips in the gloam,
With horrid warning gapèd wide,
And I awoke and found me here,
On the cold hill’s side.

And this is why I sojourn here,
Alone and palely loitering,
Though the sedge is withered from the lake,
And no birds sing.