În 2008, Dior ne-o prezenta pe Eva Green în rolul Cenuşăresei la bal: sălbatică, rece, nebună şi foarte feminină, asemeni parfumului pe care-l purta. Pe fundal, ironic, Space Dementia spunea aproape totul despre Midnight Poison. Ultimul „monstru” al gamei Poison era tânăr – ca bobocii de trandafir, agresiv, aproape masculin – ca un pumn bine plasat de paciuli. Se aprindea rece, cu o lumină albastră, în aromă de mandarine, şi se încălzea treptat, până ajungea la baza superbă de vanilie şi ambră.
Pe parcursul drumului, lung – căci Midnight Poison nu-şi dezamăgea prin persistenţă şi siaj surorile, perechea de trandafir şi paciuli dansa, întâi lent, valsând timid la balul Cenuşăresei, apoi senzual – un tango, continuând nebuneşte până la finalul serii, când trandafirul dispărea aproape total (continuăm metafora Cenuşăresei – rămânea doar un… pantof).
Nu aş putea spune de ce a decis Dior să ucidă o pereche atât de frumoasă, fără să încerce măcar o reformulare, aşa cum a făcut pentru Miss Dior (Cherie) şi Addict. Midnight Poison conţinea trandafirul perfect, de o frumuseţe poetică, dar barbară: un trandafir cu petale moi, somptuoase şi ţepi ascuţiţi ca iataganele din 1.001 de nopţi.
