Depresie şi visare, tristeţe uşoară, cam aşa defineşte DEX-ul melancolia. Omite, nu pe nedrept, să alăture magia în explicaţie. Dar melancolia nu poate exista fără un strop de magie.
Vă amintiţi cum aţi petrecut primele sărbători de iarnă, după ce aţi aflat că Moşul nu există? Sigur aţi primit cadouri, poate aţi împodobit bradul şi aţi aşteptat cuminţi acel ceva ireal, un Moş care nu există. Un strop de magie v-a făcut poate să tresăriţi: momentul în care aţi găsit cadoul tot sub brad, fericirea fratelui mai mic care nu aflase încă de moartea Moşului. Aflaţi, acum, că starea aia se numeşte melancolie.
Dacă ar fi o pictură, melancolia ar putea fi Noaptea înstelată a lui Van Gogh sau Nudul albastru al lui Picasso, iar dacă ar fi o carte, Novecento şi Sinuciderea fecioarelor s-ar apropia foarte bine de temă. Dacă ar trebui să poarte un nume, ea s-ar numi Werther şi l-ar descrie Goethe. Poate chiar Hamlet, dacă adaugăm un strop de cinism. Dacă melancolia ar fi sunet, s-ar numi jazz. Şi dacă ar putea cineva s-o aducă pe marile ecrane, acel cineva ar fi von Trier, cu secvenţele finale din Melancholia.
Mereu albastră, melancolia miroase ca Nuit de Noel: a miez de noapte de iarnă, când totul, până şi timpul, pare să îngheţe. Când te aştepţi ca fie Moş Crăciun, fie Fantoma Crăciunului Trecut să apară de după colţ. Mereu albastră, melancolia miroase ca L’Heure Bleue: a asfinţit de vară, când soarele a murit deja şi luna încă nu s-a născut. Fiindcă rămâne suspendat între vis şi realitate, pentru o secundă, timpul pare controlabil.
