13 februarie 2021 va rămâne pentru mine în calendar ca ziua în care am fost la 30 de minute de „ar fi fost prea târziu”. Sau cel puțin așa zic doctorii. „Prea târziu” să ce n-am îndrăznit să întreb. Poate e mai bine așa. Din cauza unei chestii numită peritonită, am făcut cunoștință, din interior, cu cele două fețe ale sistemului medical de stat: „sistemul” în sine și oamenii care își joacă fiecare rolul în el.
Am ajuns la 34 de ani fără să trec prin experiența vreunei internări sau intervenții chirurgicale, așa că experiența mea cu sistemul medical era destul de banală. Mai o vizită la o rudă internată, mai cu o bunică la Urgențe, mai o mână ruptă și pusă la loc rapid, mai o excursie pe la Camera de Gardă după o salată de fructe dubioasă. Banalități.
Această poveste nu va fi despre operație, tratament sau orice altă procedură medicală, ci despre oameni și protocoale. Despre viața de pacient într-un spital de stat din România, despre reguli și regulamente. Așadar, apendicita mea acută gangrenoasă cu peritonită generalizată va fi doar un personaj secundar.
Ziua 1 – De la „v-ați speriat de balonare” la „intrați în operație de urgență”
După o zi întreagă de dureri de stomac, pe la 02.00 noaptea (vineri spre sâmbătă) hotărăsc că e cazul să merg la spital (nu e important numele spitalului). După triaj, sunt rugat să aștept în hol, misiune aproape imposibilă din cauza țipetelor lui nea Marin, un om al străzii proprietar de casă, dar client fidel al Urgențelor.
„Are unde să stea, dar e singur. Vine des pe la noi, ca să-l bage și pe el cineva în seamă. Îl tratăm, pleacă acasă, revine. Nu-l putem refuza”, îmi spune un medic ulterior.
Într-un final, intru în camera unde sunt evaluați și tratați pacienții. După anamneză , analize, ecograf, perfuzie, sunt trimis acasă cu NoSpa și Carbocit. „Eeee, sunteți foarte balonat și e normal să vă doară. V-ați speriat dumneavoastră. Dacă revine durerea, veniți imediat înapoi!”
„Ok!”, zic și fug acasă.
După 2 ore, reîncep durerile. Și mai intense de această dată. Hop în Uber, la Camera de Gardă. Fac blestematul ăla de triaj pe repede înainte, intru la Urgențe. În timp ce îi spun medicului ce mi se întâmplă, observ cum se schimbă puțin la față. „Ecografie și consult chirurgical”, ordonă autoritar.
La ecografie nu „se vede” nimic însă la consultul chirurgical verdictul e clar: „Peritonită! Operație de urgență”. Nici nu reușesc să îngăim un „poftim?!”, că doamna doctor chirurg cu bandană roz din fața mea începe să facă planul. „Vă luăm test COVID, mergem, facem, dregem”.
O oră mai târziu, aveam toate hainele și lucrurile personale într-un sac pe care-l țineam în poală în drumul cu scaunul cu rotile către sala de operație. Deși am spus că încă mai pot merge pe picioarele mele, protocolul spune că trebuie cu scaun împins de brancardier. Bine, domne’! Dacă așa-i regula, o respectăm!
În Blocul Operator, prima problemă de protocol. Pe hol, chiar până să intrăm în sala de operație, ne taie calea asistenta medicului anestezist. Cu un ton răstit începe să vorbească de sacul cu haine din brațele mele, de protocoale, de hârtii pe care le-a semnat. Brancardierul nu se lasă mai prejos și contraatacă cu un telefon la nu-știu-cine. După o ceartă de câteva minute, sacul cu haine (telefon, portofel, etc.) este luat și depozitat „într-un loc sub cheie”. Ulterior am aflat că a fost dus la asistenta șefă în birou.
Cu puțin ajutor, mă așez pe masa de operație și încep să glumesc cu persoanele din sală. Mi se face injecție în coloană pentru anestezia locală. „Foarte tare, o sa fiu treaz”, mă gândesc eu.
După tăietura pe abdomen, aud un „Oh, oooh!”, iar cineva se apleacă deasupra mea: „Va trebui să vă anesteziem total!”. Și gata, asta fost tot. Șapte, în America e noapte!
Ziua 2. Atmosfera veselă de la ATI, asistenta nazistă și „băiatul cu peritonită”
Când m-am trezit din anestezie, eram tot în sala de operație. Încercam să văd ce scrie pe ceasul atârnat pe perete și mă gândeam că trebuie să sun acasă și să spun că sunt bine. Sunt dus la Terapie Intensivă și cuplat la tot soiul de aparate care bipăie. Momentul e complet învăluit în ceață, însă îmi aduc aminte de asistentele de aici care se mirau de verigheta mea antistres și că m-au botezat instantaneu „băiatul cu peritonită”.
Duminică dimineață mă trezesc cu doctorița la capul patului din Terapie Intensivă. Complet buimac, văd în fața mea un telefon. „E soția”, îmi spune doamna doctor, care de asta nu mai avea bandana roz. Bâlbâi câteva cuvinte și rămâne că ne auzim când voi fi mai coerent și voi merge la salon, acolo unde sunt lucrurile mele. Habar nu aveam câte ore mai târziu se va întâmpla asta din cauza testului COVID. Deh, protocolul, bată-l vina!
La Terapie Intensivă, cel puțin unde am fost eu, se vorbește foarte mult și uneori se râde cu poftă. Rezerva cu pereți de sticlă și ușa întredeschisă mi-au permis să iau contact cu atmosfera de acolo. Pe lângă amețeala și starea generală post-operatorie de rahat, nu pot spune că a fost foarte rău aici. Asistentele roiesc în jurul pacienților și ești întrebat tot timpul cum te simți. Fiind mai mult treaz decât adormit, am auzit tot felul de discuții interesante.
Se face schimbul de tură la personalul medical și fac cunoștință cu asistenta nazistă. Îi spun așa pentru absolut fiecare cuvânt pe care îl scoate sună ca un ordin sau ca o înjurătură. Nerăbdător cumva să merg în salon și să ajung la telefon, prind momentul în care intră în rezervă și o întreb dacă a ieșit testul COVID. „NU! Unde te grăbești așa?”, mă întreabă doamna blondă, corpolentă, cu ochii ieșiți din orbite. Deja făcut mic în patul de ATI, îi spun că aș vrea totuși să ajung la un telefon să vorbesc cu familia și să le spun cam ce lucruri mi-ar trebui în perioada în care voi fi internat.
„La ce doctor ești?”, mă întreabă. „La doamna cu bandană roz (i-am spus numele)”, îi spun. „Aaaaa, nu mă pasionează, nu-mi place de ea”, îmi replică scurt și apoi dispare.
După câteva ore, Hitlerul feminin de la ATI intră în rezervă valvârtej: „La dracu’, te duci pe Secție. Speram să stai aici până diseară că acum îmi aduce un infarct ‘numaiștiucum’ și oricum ăia mor”. Vesel nevoie mare că merg în salon, îmi trag drenele peste mine pe targă, îmi iau la revedere de la personalul de la ATI mai ceva ca doamna Winslet în Titanic și… Hai birjar, spre următoarea destinație!.
Ajuns „pe Secție”, cum se spune în limbajul specific din spitale, mă regăsesc în mijlocul unui alt moment hilar: nu m-au primit. Testul nu ieșise de fapt, iar locuri la „incerți” nu mai erau. Așa că hai cu pacientul, hodoronc-tandam, înapoi la ATI. Băiatul cu peritonită se întorcea la locul faptei.
„Ce faceți, domnu’, v-a fost dor de noi!? V-am spus eu că până diseară nu plecați de aici”, jubilează Hitler, după care, șoc și groază, îmi întinde un telefon: „Hai, sun-o pe soție!”. (Explicație: la ATI nu ai voie cu telefonul mobil sau cu orice alt obiect din afară. Sunt camere de supraveghere, iar asistentele pot avea probleme dacă lasă telefonul pe mâna unui pacient. Totuși, li se face milă de pacienții ca mine care sunt conștienți și vor să ia legătura cu exteriorul).
După încă două ore vine pe bune rezultatul testului și merg în salon. Fac cunoștință cu dom’ Marcelino, colegul de cameră, îmi aleg patul de la geam și mă „cazez”. Mi se aduc hainele în saci pe care scrie Hazard Biologic. Mă gândesc: „Hmmmm… bocancii poate, restul hainelor sigur nu!”.
Ziua 3. Primul pachet de acasă și mâncarea de spital
Poate unii dintre voi știu, iar ceilalți vor afla acum. În perioada asta, în spital ești ca la închisoare: nu părăsești celula, pardon, salonul, nu primești vizite, nu faci nimic. Doar stai. Pachetul de acasă se lasă jos, la pază, iar angajații firmei de securitate urcă din când în când în saloane. Totul în schimbul unei „atenții”. desigur.
M-am bucurat de primul pachet de acasă ca un copil în noaptea de Ajun. În primul rând, de încărcătorul de telefon și de pijamale. Apoi de multe alte mărunțișuri la care nu te gândești că-ți vor trebui. Tacâmuri, prosop, cană, apă, hârtie igienică, castron, etc.
În prima zi în salon, am făcut cunoștință cu mâncarea din spital, moment în care aproape că am avut o criză de râs. Nu doar ce e în farfurie e amuzant, ci și modul demn în care este prezentat meniul.
Să explic mai în detaliu. Stau în pat cu ochii pe pereți pentru că îmi e prea greață să mă uit în telefon și la un moment dat se deschide ușa salonului: „Servește cineva micul dejun?”. Momentan, nu am voie să halesc nimic solid, însă întreb de curiozitate ce e de mâncare. „Caș dulce și ceai”. Nu mă așteptam la meniu de 5 stele, însă mi se pare de-a dreptul hilar ce e pe farfuria asta. Admir sincer demnitatea cu care fetele alea plimbă căruțul cu mâncare și modul în care intră cu capul sus în salon, în fiecare zi, cu mizeriile alea. Partea bună e că în zilele următoare cașul dulce și ceaiul a fost tot ce am putut mânca din „meniul” lor. În rest, am refuzat orice mi s-a dat. Și nu pentru că sunt cine știe ce fițos la mâncare, ci pentru faptul că pur și simplu nu aveam voie ce se servea, chiar și pentru bolnavii cu „regim”. Macaroane cu carne tocată pentru un pacient care are voie doar supă strecurată? Serios?!
Ziua 4. Roboțelul umanoid sau când îți schimbă C3PO pansamentul
Zilele în spital sunt aproximativ la fel și deja încep să împart orele între „înainte” și „după” perfuzie. Încep să fac această împărțeală pentru că îmi e foarte greață de la perfuzii și aproximativ o oră după ce le fac, nu prea mă pot mișca. La 06.00 dimineața te trezești cu o perfuzie rece pe venă, pe la 07.30 vine micul dejun, pe la 08.30 vin medicii să te verifice. Pe la 12.00 vine prânzul, apoi încă un rând de perfuzii. La 17.30-18.00 vine cina, iar la 20.00 ultimul rând de perfuzii.
În această zi am făcut cunoștință cu asistenta roboțel, preferata mea până la externarea din spital. C-3PO este singurul membru al personalului din spital care respectă cu strictețe regulile anti-COVID. În afară de combinezon, e blindată până în dinți: bonetă, pelerină de unică folosință (nu știu cum îi spune), două măști (DA, două), vizieră, mănuși, etc.
Jobul ei este să se plimbe după medic cu măsuța specială pentru schimbat pansamentele. De absolut fiecare dată când intră în salon are același ritual. După ce salută respectuos, ne spune să ne punem măștile. Apoi, cu un set de mișcări robotice împinge măsuța aia până aproape de patul unde are de lucru. Schimbă pansamentul cu o precizie matematică, se întoarce pe călcâie și pleacă. Am urmărit-o timp de 5 zile și jur că în fiecare zi nu s-a abătut un centimetru de la rutina sa. O singură dată a întrebat ce am avut. „Peritonită generalizată”, i-am spus, iar reacția ei a fost așa cum mă așteptam: „Aha!”.
După perfuzia de seară mi se face atât de greață, încât îmi fac curaj să ies din salon și să cer un antivomitiv. Când am făcut pasul în afara camerei, am avut senzația ca intru în Mordor, un tărâm necunoscut și plin de pericole (când am fost adus pe targă nu am văzut mare lucru pe hol, doar tavanul). „Alo, alo, domnu’! Unde vă plimbați?”, se aude o voce de la capătul culoarului. Mă bufnește râsul. Abia mă târâi cu drenele după mine și ea mă întreabă unde mă plimb. După antivomitiv îmi e mai bine și adorm.
Vezi și: CUM SĂ ADORMI MAI REPEDE
Ziua 5 – 1, 2, 3, 4, …. 11
1, 2, 3, 4, 5 … 11. Nu, nu cele 11 minute ale lui Coelho, ci atâția pași măsoară camera între geam și ușă, zona de promenadă. Astăzi deja mă simt mai bine, ba chiar încep și să mănânc mai consistent. După micul dejun, iau lama de ras, scap de look-ul de om-lup și mă schimb în haine curate și proaspete. Offf, micile bucurii în viață!
După vizita medicului, apar vampirii. Vampirii sunt, de fapt, trei vampirițe, o doamnă și două studente, care umblă din salon în salon cu o listă și recoltează sânge pentru analize. Nu le-am pus eu această poreclă. Ele au insistat să le spun așa. Am fost de acord.
Azi leg o conversație mai lungă cu Marcelino (așa i se spune în sat), un nene de aproape 70 de ani, originar dintr-un sat din Moldova, dar cu „fata măritată la București”. Nea Marcel are un fel de frică de telefon. De fiecare dată când îi sună telefonul clasic, scapă printre dinți un „Eiii, da cum!?”. De absolut fiecare dată, chiar și atunci când știe că urmează să sune, el se miră ca și cum ar fi prima dată când folosește un asemenea aparat minunat. După ce am socializat puțin, ne-am hotărât să facem ceva cu privire la instrumentul de tortură pe care îl avem în cameră, cunoscut popular sub numele de frigider. Aparat mai zgomotos n-am auzit în viața mea. Aproape că nu puteam dormi noaptea de zgomotul infernal. Așa că eu cu nea Marcel, amândoi operați, ne apucăm să tragem în toate direcțiile de monstru și punem niște șervețele sub unul din picioare. Aleluia! Metoda a funcționat și monstrul a tăcut.
Ziua 6. Șase, vine lăcătușu’
Ziua de joi, 18 februarie, începe cu o veste bună. Aflu că a doua zi urmează să fiu externat, ceea ce m-a bucurat teribil, pentru că erau câteva semne de întrebare legate de vindecarea inciziei destul de mare, dată fiind complicația de peritonită.
După micul dejun, primim o vizită „ciudată”. În salon intră o femeie pe care n-o mai văzusem până atunci, care avea îmbrăcăminte de stradă. Întră în cameră, se uită fix la mine și întreabă dacă totul e ok în salon. Brusc îmi aduc aminte de conversația avută cu o zi înainte, atunci când o asistentă m-a întrebat ce lucrez și fac legătura.
Deși nu s-a recomandat, am tras concluzia că doamna care era îngrijorată acum de situația mobilierului din salon este un fel de administrator, care între timp aflase că are un jurnalist în salonul 22. Îi arăt o măsuță cu rotile stricată și îi spun că stă degeaba în salon și mai bine ar elibera spațiul de acolo. „Aaaa, chem lăcătușul. Imediat vine și se ocupă s-o repare”. Îi spun ok și mă bufnește râsul imediat ce iese din cameră.
După o oră, intră în salon valvârtej un tinerel mirosind puțin a alcool. „Năziua! Cine a făcut reclamație aicea?!”. Îi spun că n-am făcut reclamație și că doar am fost întrebat ce e în neregulă în salon. N-a părut să înțeleagă ce-i spun. Se uită la masă, se întoarce la mine și îmi zice triumfător, de parcă tocmai ar fi rezolvat o ecuație diferențială de ordinul doi: „Asta e de casat, domnu’! N-am ce să-i fac”. Și pleacă.
Ziua 7. Externarea
Noaptea de joi spre vineri a fost una din cele mai grele, în ideea în care abia așteptam să treacă timpul și să se facă dimineață. Cred că am verificat telefonul din oră în oră.
După vizita medicală, încep să-mi fac bagajul. Mă îmbrac cu chiu cu vai și aștept actele de externare. La un moment dat, intră în salon un brancardier. „Cine se externează? Că nu aveți voie singuri prin spital. Mă așteptați să vă duc eu jos”. Ceea ce s-a și întâmplat. E greu de spus senzația pe care am simțit-o afară, la aer curat, după o săptămână în salon. Grozav! Peritonită, la revedere, acum ești doar o amintire!
Personajele de mai sus sunt oameni reali, așa cum i-am văzut în cele 7 zile de când am trecut pragul „Urgențelor” și până la externare. Cu toate lipsurile din sistem și cu protocoale uneori lipsite de orice logică, nu pot să spun că experiența internării într-un spital de stat din București a fost neplăcută. Depinde cum privești lucrurile și mai ales ce alegi să vezi.
În final, le mulțumesc tuturor pentru ajutor și pentru modul în care m-au tratat, în special doamnei doctor cu bandană roz, un om extraordinar care a suportat toate întrebările și glumele proaste ale băiatului cu peritonită de la 22. Chapeau!
P.S. Pentru cine nu știe la ce se referă prima propoziție din titlu, las mai jos un video la care, nu știu de ce, m-am gândit în fiecare zi în spital.
