Era iulie și era frig. Prea frig comparativ anii în care iulie fusese cea mai călduroasă zi din an. Ploua și m-am dus cu ploaia, pentru că pereții de beton nu mă mai încăpeau. M-am oprit plângând lângă gardul unui cimitir. Părea… potrivit. Se murise mult pe lânga mine. Și e un loc potrivit unde să plângi. Cu ploaia.
Și mă făcusem mică lângă marginea gardului și mă ascundeam într-o nișa, unde ziceam eu că nu mă vede puțina lume în trecere pe-acolo. Și la un moment dat ai trecut TU. Nu o să știu niciodată cine ești… știu doar că ești fată, minionă, cred că șatenă, fumătoare și că mergeai repede prin ploaie. Ai trecut de mine și cred că m-ai văzut cu coada ochiului, te-ai întors și ai venit spre mine. Nu m-ai întrebat dacă sunt ok. Mi-ai zis: “Mai am jumătate de țigară, atât. Ți-o dau ție.”
Nu fumez. Ți-am mulțumit și ți-am spus că e ok… „Ești sigură? Atât am, dar ți-o dau”.
„Da, sunt sigură, mersi mult”, am zis. Și ai plecat cu pasul ager pentru că nici tu nu aveai umbrelă.
Am dat replay acelui moment de 1.000 de ori în gănduri și mereu am simțit altceva… am simțit milă pentru mine, am simțit furie tot pentru mine…Un om drag mi-a zis că poate ar trebui să încep să simt compasiune pentru mine… Indiferent ce simt acum pentru mine, cât de confuz, știu ce simt pentru TINE, fata cu țigara: recunoștință. Fără limite.
Am auzit vorbindu-se de conceptul de “random acts of kindness” și cum ele schimbă lumea, schimbând vieți. Și nu l-am înțeles până când o fată cu o jumătate de țigara s-a oprit in ploaie.
Nu știu cum să-ți mulțumesc că m-ai făcut să cred în bine, atunci, în acel moment. Că acum încep să mă gândesc și la mine cu compasiune… Nu cu milă, nu cu furie. Sper să îți multumească cumva viața. Sau poate alt străin.
Asta e pentru tine:
