Eugene Ionesco – Sub semnul întrebării

Dintre cărțile citite în ultima vreme cea mai apropiată de mine însămi îmi pare Sub semnul întrebării, de Eugene Ionesco (ed. Humanitas, 2011). Din mijlocul angoasei, Ionesco ne numește demonii, fie ei personali sau politici, dându-ne forță dacă nu să-i exorcizăm, măcar să purtăm o conversație cu ei.

Se prea poate ca Ionesco să nu fie politically correct întrebând și căutând omul, dar el este correct:

„Voiam numai să exprim impresia dezolantă pe care mi-a făcut-o Bucureștiul, despre care, pentru a mă hotărî să vin, mama îmi spusese că era un oraș mai frumos decât Parisul. (…) Orașul era urât. Sunt foarte sensibil la absența frumuseții„.

Angoasa interioară, singurătatea spiritului întrebând, este dublată de angoasa politică – sau de angoasa de politică: Ionesco pictează Estul acaparat de comunism, Vestul indiferent și lipsit de onoare („Trăiască votca de la recepțiile moscovite!„) și o Americă masochistă. Ionesco pictează o lume rea, cu acut deficit de blândețe, iubire sau mirare.

„Evident, lumea este rea, e mai mult decât evident că lumea este rea. Sau poate că e rău alcătuită, rău clădită„.

„Asta înseamnă, cred, că noi știm cu toții că suntem aici în trecere, că lumea nu este decât zgomot și furie și, totuși, mergem mai departe. Cred că până și oamenii politici sunt pradă neliniștii, și că ei înșiși știu că totul este rizibil și că, în cele din urmă, totul este inutil„.

Sub semnul întrebării ne dezvăluie natural, candid și onest propriile întrebări, le desfășoară în noi, prin lume, politică, religie și cultură, reînvățându-ne să privim totul cu mirare:

„Am uitat ce trebuie să fi însemnat contemplarea. Nu mai știm să vedem, nu mai știm să ne oprim în agitația generală și să privim, nemișcați pentru o clipă, chiar această agitație. Nu mai știm să ne privim gratiile, nici pământul, nu mai avem răgazul pentru asta, și totuși, numai privind în jurul nostru, în noi, totuși numai așa am putea vedea ceva apărând„.