De ce trebuie să le spunem povești copiilor: Mica Sirenă, de Hans Christian Andersen

Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima vreme este dedicată femeilor și se bazeză pe basme, povești și mituri pentru a le ajuta să depășească probleme dificile din viața de zi cu zi și nu numai. Ea a apărut și în română la editura Niculescu și se numește „Femei care aleargă cu lupii”, de Dr. Clarissa Pinkola Estés. Am regăsit aici multe dintre poveștile copilăriei mele și mi-am dat seama că ele m-au ajutat să înfrunt lumea cu magie și frumusețe.

Am mai scris AICI despre părinții care interzic copiilor lor basmele și miturile clasice, de teamă că ele sunt prea violente pentru lumea de azi. Dar cum am văzut la Gaudeamus o nouă carte de la editura Art, care se numește Basme de Hans Christian Andersen și în care textul poveștilor nu este schimbat, trunchiat sau rezumat, m-am gândit să scriu iar despre povești și pornesc în aventură de la basmul care mi-a înfrumusețat cel mai tare copilăria: Mica Sirenă sau Zâna Mării, de Hans Christian Andersen. De ce trebuie să le spunem povești copiilor și de ce am alege un basm trist, ca Mica Sirenă?

Frumusețea cuvintelor

Am vorbit adesea cu mămici care mi-au povestit că preferă varianta Disney a basmului cu pricina, ori că aleg o variantă repovestită, frumos ilustrată, cu happy end, în care micuța sirenă rămâne cu prințul și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Dar studiile ne arată că cei mici ajung adesea nepregătiți în fața problemelor vieții, tocmai fiindcă părinții îi ocrotesc un pic prea mult la început și uite-așa am ajuns să vorbim despre generația „fulgilor de nea”, despre copiii legănați până la răsfăț, care ajung tineri hipersensibili, nemulțumiți și ușor de ofensat. În fața balaurilor vieții, depresiei, problemelor și anxietății, cei mici nu se mai transformă în Făt-Frumos, ci în Rapunzel. Aleg să se închidă în sine ca într-un turn și acolo dezvoltă felurite frici și angoase. Nu mai sunt pregătiți să lupte.

Așa ca am ales prima poveste care m-a făcut să plâng când eram mică, pentru a vă arăta că poveștile vindecă atât povestitorii, cât și ascultătorii, copii sau oameni mari fiind. Cum? Prin frumusețea cuvintelor și ideilor. Frumos începe și basmul lui Hans Christian Andersen, și de-asta vă încurajez să căutați în librării varianta originală, unde frumusețea e întreagă, nu ciuntită:

Departe-n largul mării apa e albastră ca albăstrelele și limpede cum e cristalul, dar e și foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui o mulțime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei.

Să nu credeți însă că acolo nu-i decât nisip și mâl; nu, acolo cresc copaci ciudați și ierburi ciudate, și tulpinile și frunzele lor sunt așa de mlădioase încât se clatină la cea mai mică mișcare a apei, parcă ar fi vii. Toți peștii, mici și mari, se strecoară printre ramuri cum se strecoară păsările prin văzduh. În locul unde-i cea mai mare adâncime e palatul împăratului mării; zidurile sunt de mărgean și ferestrele înalte și arcuite sunt de chihlimbar străveziu; acoperișul e făcut din scoici care se deschid și se închid după cum se mișcă apa. Și în fiecare scoică e un mărgăritar de preț; numai unul și ar fi destul să împodobească măreț coroana unui rege.

Așa începe Mica Sirenă, într-un loc de o frumusețe ciudată, pe care nu-l înțelegem prea bine și care e chiar psihicul nostru, cu suflet cu tot. Aici totul e ciudat și adânc și are un preț mai mare decât orice bun material, fie el și coroana unui rege.

Curiozitatea înseamnă viață

Știm cu toții că cei mici sunt incredibil de curioși, dar puțini dintre noi înțeleg puterea mirării și a descoperirilor, pentru că adesea pierdem aceste minuni adulți fiind. Însă dacă stăm puțin să ne gândim, vom descoperi că am putut și noi cândva să ne entuziasmăm în fața vieții și să ne bucurăm de orice nouă descoperire.

– O, de-aș împlini o dată cincisprezece ani! ofta ea; de pe acum știu că lumea de pe pământ și oamenii au să-mi fie dragi!

În sfârșit, a împlinit cincisprezece ani.

 – Acum ești mare, i-a spus bunica, mama împăratului mării. Hai să te gătesc și pe tine ca și pe surorile tale!

Și i-a pus în păr o cunună de crini albi, cu petalele de mărgăritar; și i-a mai prins de coadă opt stridii mari, ca să-i însemne rangul.

 – Mă doare, a zis domnița.

– Trebuie să rabzi; măreția se ține cu osteneală!

O! ea ar fi aruncat cu plăcere toată această măreție și și-ar fi scos bucuroasă cununa cea grea; florile cele roșii din grădină o prindeau mai bine, dar nu avea încotro. Și-a luat rămas bun de la bunică-sa și s-a urcat, ușoară ca o picătură de aer, prin apă.

Viața ne aduce noi descoperiri la fiecare pas, dar ne aduce și noi responsabilități la care am renunța bucuroși. Însă pentru a vedea lumea și toate minunile ei, parcă trebuie și noi să fim autentici și să ne purtăm bucuroși măreția și bunătatea, indiferent cât ne incomodează uneori. Mica Sirenă e ajutată de sfaturile bunicii și nu pleacă nepregătită în aventura care urmează și pe care noi o numim simplu – viață, ci își poartă cu ea toată frumusețea, toată măreția și toată bunătatea, chiar dacă podoabele ei se dovedesc a fi un pic cam grele.

Sper că v-am convins să citiți această poveste celor mici, chiar dacă nu are un final 100% fericit, după rețeta noastră modernă. Iar dacă n-am reușit încă, în partea a doua a acestui articol vom discuta tot despre Micuța Sirenă, despre ce înseamnă să salvezi pe cineva, să iubești și să renunți la tot ce ai mai scump pe lume, dar și despre fericirea de a fi bun.