Am discutat cu multe mămici despre basme și despre rolul lor în dezvoltarea copiilor. Multe mi-au spus că poveștile vechi, deși ne-au bucurat copilăria, sunt bogate în simboluri negative. Acestea s-ar putea dovedi dăunătoare pentru psihicul celor mici, cred ele. Așa se face că multe aleg variante rezumate, repovestite sau asemănătoare cu originalele, pentru a-și proteja copiii. Însă am scris AICI despre rolul basmelor, dar și despre un nou pericol. Cercetările în domeniu arată unii copii ajung să fie nepregătiți pentru dilemele și problemele vieții. De ce? Fiindcă părinții îi ocrotesc un pic prea mult la început. Generația “fulgilor de nea” crește cu basme repovestite, cu final fericit, așa că am oferit în articolul anterior câteva motive pentru care ar trebui să le spunem povești adevărate copiilor.

Dacă acolo am scris despre începutul poveștii Mica Sirenă, acum vorbim despre continuarea și finalul ei. Vom afla ce înseamnă să salvezi pe cineva, să iubești și să renunți. Și poate vom ajunge să le spunem copiilor povești care arată că există și fericirea de a fi bun.

Fie o sirenă cât de mică, tot poate salva prințul

Se tot vorbește despre masculin și feminin și mai ales despre rolul acestor concepte în dezvoltarea copiilor. Mica sirenă poate fi citită și ca metaforă a fluidității acestora, dar și ca necesitate a ambelor pentru psihic, indiferent de sex. Avem cu toții nevoie de yin și de yang, de masculin, dar și de feminin. Uneori, partea noastră masculină ne salvează de balaurii vieții, tocmai ca Făt-Frumos. Adică prin luptă dreaptă. Alteori, însă, avem nevoie de mica sirenă din noi înșine pentru a merge mai departe zâmbind.

Nu, nu trebuie să moară, s-a gândit ea și repede a pornit înot printre bârnele și scândurile care pluteau pe apă, uitând cu totul că acestea ar fi putut s-o lovească și s-o vatăme. Și atunci s-a dat la fund, apoi a ieșit mai departe din apă, până a ajuns lângă prințul care de-abia mai putea să înoate din pricină că valurile puternice îl acopereau mereu; brațele și picioarele îi erau frânte de oboseală, ochii lui frumoși clipeau gata să se închidă și chiar s-au închis și el ar fi murit desigur dacă n-ar fi fost zâna. L-a prins cu o mână și cu cealaltă i-a ținut capul deasupra apei și s-a lăsat cu dânsul în voia valurilor.

Așa se face că mica sirenă ajunge să salveze prințul. El, care e puternic pe uscat sau pe corabie, nu cunoaște tainele mării, adică ale sufletului. Aici, sirena este mai puternică decât el, chiar dacă și ea ajunge să fie copleșită de acel ceva frumos care se numește dragoste. Și care vine întotdeauna cu un pic de îngrijorare.

Fusese ea tăcută și gânditoare și mai înainte, acum însă s-a făcut și mai tăcută. Surorile au întrebat-o ce-a văzut sus, dar ea nu le-a spus nimic. În fiecare zi, și dimineața și seara, ieșea la fața apei și se ducea la locul unde îl lăsase pe prinț. A văzut cum încetul cu încetul poamele din grădină s-au copt, cum zăpada de pe munți s-a topit, dar pe prinț nu-l vedea nicăieri și de aceea de fiecare dată se întorcea acasă tot mai tristă.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Când oamenii nu se îneacă, a întrebat-o zâna cea mică, atunci ei pot să trăiască mereu? Nu mor și ei așa cum murim noi aici?

– Ba da, a răspuns bunica, mor și ei și viața lor e chiar mai scurtă decât a noastră. Noi putem să trăim și trei sute de ani, dar după ce am murit ne prefacem în spumă și n-avem nici măcar un mormânt aici, printre cei care ne-au fost dragi. Sufletul nostru nu-i nemuritor, nu mai înviem din morți și suntem ca papura cea verde, care dacă o tai nu mai înverzește niciodată. Oamenii însă au un suflet care trăiește mereu după ce trupul s-a făcut țărână; sufletul lor se suie în stelele cele strălucitoare. Așa cum urcăm noi la fața apei și vedem țara oamenilor, așa se urcă ei până la un tărâm necunoscut și minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodată.

Despre viață, suflet și trai

Întrebându-se dacă printul trăiește sau nu, mica sirenă află ceva foarte important. Că există o diferență mare între trai și viață și că ea poate avea o viață lungă, lungă, de 300 de ani, fără însă să trăiască o clipă.

– Va să zică am să mor și am să mă prefac în spumă de mare și n-am să mai aud muzica valurilor, și n-am să mai văd soarele? Oare nu pot să fac nimic ca să capăt și eu un suflet nemuritor?

– Nu, a spus bătrâna; s-ar putea asta numai dacă vreun om muritor te-ar iubi mai mult decât pe tatăl și pe mama lui și s-ar gândi numai la tine, și te-ar lua de mână, și ți-ar jura dragoste și credință pe veșnicie. Atunci, sufletul lui ar trece și în tine și ai avea și tu parte de fericirea oamenilor. Ți-ar da suflet și totuși sufletul lui și l-ar păstra! Numai că asta nu se poate întâmpla!

Așa se hotărăște sirena să trăiască și așa se face că ajunge ea la o înspăimântătoare vrăjitoare, căreia îi dă glasul ei frumos, ca să-i transforme coada de pește într-o pereche de picioare. Însă vraja n-o costă doar glasul, ori curajul de a vizita groaznica vrăjitoare.

Coada are să ți se schimbe în mădularele acelea cărora oamenii le zic picioare. Dar să știi că are să te doară, ai să simți ca un cuțit prin tot corpul. Toți cei care au să te vadă au să spuie că ești cea mai frumoasă fată din lume. Ai să-ți păstrezi mersul tău legănat; nici o dănțuitoare n-o să se mlădieze ca tine, însă la fiecare pas pe care ai să-l faci au să te doară picioarele ca și cum ai călca numai pe cuțite ascuțite și ca și cum ți-ar curge tot sângele. Dacă vrei să înduri toate aceste chinuri, eu îți dau băutura.

Așa îi spune vrăjitoarea. Aflăm și noi că a fi om înseamnă adesea să călcăm pe cuțite ascuțite și să suferim la fiecare pas, pentru a fi mai buni, mai frumoși. În plus, călătoria noastră prin viață poate fi și singuratică uneori, căci micii sirene i se spune că nu se poate întoarce la surorile ei, la palatul tatălui ei. Iar dacă prințul nu o va iubi îndeajuns, atunci ea nu va avea nici suflet nemuritor. În ziua în care el se însoară cu alta, inima ei se va rupe și ea se va preface în spumă.

Fericirea de a fi bun

Prințul o îndrăgește ca pe o soră, dar nici nu o recunoaște, nici n-o iubește ca pe o soție. Mica sirenă nu are glasul ei frumos, ca să-i povestească prințului cine este și cum l-a salvat. Andersen ne spune povestea simplu și firesc, fiindcă așa este și în viață: nu întotdeauna putem să vorbim în fața nedreptății și nu întotdeauna meritele ne sunt recunoscute. Avem parte și de nedreptăți, dar rar rămânem fără arme. Uneori, putem să ne răzbunăm.

Și deodată a văzut pe surorile ei că ies din mare, galbene la față ca și ea; și părul lor lung și frumos nu mai flutura în vânt; și-l tăiaseră.

– Am dat vrăjitoarei părul nostru, au spus ele, ca să-ți putem veni în ajutor și să nu mori mâine dimineață. Vrăjitoarea ne-a dat un cuțit, uite-l ce ascuțit este! Până a nu răsări soarele, tu să înfigi cuțitul în inima prințului și sângele lui cald are să se prefacă în coadă de pește și tu ai să fii iar o zână a mării și ai să poți să te scobori iar la noi și să trăiești trei sute de ani și abia după aceea să te preschimbi în spumă în valuri, sărată și fără viață. Bunica e mâhnită și ea, fiindcă și părul ei alb a căzut ca și al nostru, tăiat de foarfecele vrăjitoarei. Omoară-l pe prinț și întoarce-te la noi! Grăbește-te, că uite, la răsărit cerul s-a înroșit! Acuși răsare soarele și tu mori!

Dar mica sirenă nu este chiar atât de mică. Ea e o adevărată zână a mării, nu o jumătate de om copleșită de gelozie sau, mai pe românește, de oftică. Aruncă cuțitul departe și sărută prințul pe frunte, fără să-i facă rău. Atunci se întâmplă ceva minunat: mica sirenă se transformă într-o adevărată fiică a aerului singură-singurică.

– Unde mă duc? a întrebat ea, și vocea ei suna ca vocea unei ființe de pe altă lume, o voce ca a unui duh și pe care nici o muzică pământeană n-ar putea-o rosti.

– Te duci la fiicele aerului, au răspuns acele ființe din văzduh. Zânele mării n-au suflet nemuritor și nici nu pot căpăta asemenea suflet dacă nu dobândesc dragostea unui om. Viața lor cea veșnică atârnă de o putere străină. Fiicele aerului nici ele n-au suflet nemuritor, pot însă să-și capete unul făcând fapte bune. Zburăm către țările calde și ducem acolo răcoarea. Împrăștiem în aer mireasma florilor și aducem mângâiere și înviorare. Și după ce trei sute de ani ne-am străduit să facem tot binele pe care-l putem face, căpătăm un suflet nemuritor și luăm parte la fericirea cea veșnică a oamenilor. Tu, biată zână a mării, ai îndurat necazuri mari, inima ta s-a chinuit și de aceea poți și tu să capeți un suflet nemuritor după trei sute de ani de fapte bune.

Chiar dacă finalul acestui basm nu este chiar cel din desene animate, trebuie să recunoaștem că el e frumos, poate chiar mai frumos. Pentru că mica sirenă descoperă că viața ei nu depinde de o putere străină, de afecțiunea prințului sau de căsătorie. Bunătatea o ajută să trăiască în adevăratul sens al cuvântului, ca ființă întreagă, independentă de valurile vieții. Așa descoperă copiii ce înseamnă fericirea de a fi bun:

Pe corabie era iar mișcare și viață. Zâna a văzut cum prințul și prințesa o căutau în toate părțile; se uitau cu mâhnire la spuma valurilor, parcă ar fi știut că ea se aruncase în valuri. Zâna a sărutat, nevăzută, fruntea prințesei, a zâmbit către prinț, apoi s-a urcat împreună cu ceilalți copii ai aerului pe un nor trandafiriu, care plutea pe cer.