Brazil (1985) este un film de consumat nu atât pentru intriga de inspirație orwelliană, cât pentru sarcasmul britanic ce-o nuanțează. Personajul principal, Sam Lowry, este prizonier într-o lume consumată de birocrație, printre conducte de tot felul și tehnologii așijderea. Sam păstrează o parte din sine: visul. Realitatea e defectă, tehnologia eșuează, visul rămâne suportabil.
Realitatea e sublimă, dar omul lipsește din ea cu desăvârșire. Tehnologia e la îndemâna oricui. Și funcționează, adesea, împotriva oricui. Securitatea e garantată, până la următorul „atac terorist”. Necesar pentru garanția securității. Tinerețea și frumusețea sunt relativ ușor de obținut, sub cuțitul sau acidul unui măcelar oarecare. Cu 50% șanse de reușită. Și 50% șanse de îmbătrânire, deces și transformare într-o masă gelatinoasă, amorfă. Sexul e la îndemâna oricui și căsătoria poate fi una fericită. Mai ales dat fiind că poți schimba, la nevoie, numele jumătății mai bune. Pentru a se potrivi cu preferințele superiorului. În Brazil, prețul libertății e egalitatea întru costum gri. Consumul întru bunăstare aparentă, care e adorat aproape religios. Tehnologizarea. Apartenența la o castă de conducători sterpi și cretini. Posesia unui aparat cu raspuns aleator Yes/No. Fiindcă în Brazil, realitatea nu contează. Existența e negată. Omul e absorbit de un morman de hârtii. Consumat. Suprimat. Transformat într-o masă gelatinoasă, amorfă.
Chiar și în Brazil, omului îi rămâne visul. În care are aripi de Icar. Și muzica. Doar visul rămâne, odată cutia Pandorei deschisă. Și în el Sam își găsește refugiul ultim. Umanitatea. În dulcele stil clasic, Universal ar fi preferat să lase omului speranța, schimbând finalul filmului. Motiv pentru care doar versiunea director’s cut e suportabilă.
