Anghel Damian este cunoscut drept actor de teatru și film, dar și drept scenarist al unui serial românesc de succes: “Vlad”. Cameleonic, l-a întruchipat atât pe Principele Carol II în filmul “Maria, Regina României”, cât și pe Treplev în piesa “Pescărușul”, regizată de Andrei Șerban. Ne-am dorit să stăm de vorbă cu Anghel pentru a afla ce înseamnă influența unui mediu artistic, cum se naște inspirația și cât de mult contează munca și dăruirea în artă.
Vă invităm să citiți un nou interviu flawless despre artă, presărat cu amintiri despre baschet și skanderberg, dar și cu gânduri despre viitorul teatrului românesc.
Părinții tăi sunt cunoscuți în România pentru carierele lor artistice de excepție. În ce măsură te-au influențat ei în alegerea carierei?
Influența lor a fost una subliminală, venită din educație și, evident, din mediul artistic prin care m-au plimbat încă de la câteva luni. Am avut noroc de părinți care nu mi-au impus nimic și mi-au lăsat mână liberă în alegeri. Dacă aș fi vrut să mă fac contabil, probabil n-ar fi sărit într-un picior de bucurie, dar mi-ar fi respectat dorința.
Anghel Damian
Cum arată copilăria într-o familie de artiști?
Am fost un copil dorit de părinți și foarte iubit. Cred că ăsta a fost cel mai important lucru. Altfel, viața într-o familie de artiști nu e neapărat cea mai prielnică pentru a crește un copil. O viață fără program fix, adesea nesigură financiar, cu plecări mai lungi sau mai scurte, în funcție de proiectele care apăreau, toate ar putea fi trecute la dezavantaje, dar ele veneau la pachet cu o lume senzațională la care eu am avut acces de când eram foarte mic. Am văzut filme și spectacole importante; că voiam sau nu, ai mei mă luau cu ei. Am fost pe platouri de filmare, la Buftea, în cabine de teatre. Am petrecut vacanțele pline de boemie și nebunie cu ei și grupul lor de prieteni artiști.
Ce „amintiri din copilărie” ai povesti copiilor și nepoților, peste ani?
Mă gândesc că până să am nepoți, o sa mai adun niște amintiri cât să am de un repertoriu de bunic la bătrânețe. Dar, așa, la viteză, aș povesti poate cum a făcut maică-mea skanderberg pe capota unei Dacii cu un coleg de-al meu din școala generală. Era campionu’ clasei și, evident, mă bătuse fara drept de apel, la care eu i-am zis că “pariu că maică-mea te pune?”. El, știind că mama e o femeie mică și subțire și cu un aer de adolescentă, a acceptat imediat pariul. Pe vremea aceea, mama era încă operatoare și căra camera de filmat zile întregi. Avea niște brațe care i-ar fi umilit pe mulți împătimiți de sală. Bref, l-a pus pe colegul meu și mi-a câștigat admirația tuturor și invidia că am o mamă atât de cool.
Pentru tatăl meu, varianta în care îmi răspunde “nu pot” nu există.
Anghel Damian
Iar cu taică-miu am o întâmplare care-l descrie perfect. Eram cu el pe Magheru, noaptea, eu am văzut o trotinetă într-o vitrină și am rămas hipnotizat de ea. Magazinul era închis, bineînțeles. Nu știu nici acum cum a făcut, presupun că era un numar de telefon pe undeva prin geam, cert e că a dat un telefon, a vorbit mult, după care a venit un nene, a deschis, și taică-miu mi-a cumpărat trotineta. Ăsta-i tatăl meu și felul lui de a aborda orice lucru i-aș cere. Pentru el, varianta în care îmi răspunde “nu pot” nu există.
Ești actor de teatru, actor de film și scenarist al unui serial cunoscut: Vlad. Care a fost prima dragoste, în materie de carieră?
Baschetul. Și nu e o glumă. În adolescență, aș fi vrut să fiu baschetbalist. Apoi, prin clasa a XI-a, m-am gândit să dau la Regie Film, și cu trei săptămâni înainte de admitere, m-am hotărât să dau la Actorie. Deci, baschetul a fost prima iubire și a rămas un fel de “amantă” chiar și în zilele astea. De câte ori prind ocazia, mă văd cu prieteni și foști colegi de la baschet și jucăm câte un meci, doar așa, de dragul jocului.
Citește și: Chef de teatru…
Nu cred că în artă există vreun moment în care poți spune că “gata, am ajuns unde voiam!”. Cred că arta e un drum pe care îl străbați toată viața și că e foarte important felul în care îl străbați.
Anghel Damian
Îți dorești să crești și mai mare în aceste trei ipostaze sau ne putem aștepta și la alte surprize?
Eu nu funcționez așa. Sunt autocritic și perfecționist, am pretenții destul de mari de la mine. N-am ajuns încă în punctul în care să consider că “am crescut mare”. Și nici nu cred că în artă există vreun moment în care poți spune că “gata, am ajuns unde voiam!”. Cred că arta e un drum pe care îl străbați toată viața și că e foarte important felul în care îl străbați. Și mai cred că e bine să ceri mult de la tine, să nu te mulțumești doar cu lucrurile care-ți sunt la îndemână, pe care le faci ușor.
Ce te inspiră atunci când scrii un scenariu? Dar pe scenă?
Nu cred în inspirație, cred în muncă și într-o abordare sportivă. E un fel de-a fi pe care l-am dobândit în anii de baschet. Așa că, dacă mă focusez în totalitate pe ceva, și “mă antrenez” suficient, e destul de probabil să iasă un produs decent.
Flawless.ro pune mare preț pe existența unor vicii cotidiene: lectura, filmul, cafeaua excepțională etc. Care sunt preferatele tale și ce titluri recomanzi?
Dacă viciile oamenilor ar fi cărțile și filmele, ar însemna că trăim într-o lume perfectă, însă știm că nu e deloc așa…
Citesc destul de haotic, de la roman, fie ficțiune sau biografic, la cărți de istorie, filosofie, sau jurnale pur și simplu. La filme e și mai mare babilonia, văd documentare sau ficțiune, seriale, filme de artă sau comerciale, de autor, indi sau orice altceva îmi mai iese în cale. Cât despre cafea, beau la orice oră, chiar și seara uneori. Daca e să fac recomandări, aș zice J.R. Moehringer, cu minunatul lui roman “Dulcele bar”, apoi aș spune Neagu Djuvara – “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, ca să bifam și ficțiunea, și istoria. La filme aș zice “La grande bellezza”, de Sorrentino,și aș mai zice “Succession”, serialul de pe HBO. Cu un espresso dublu, fără lapte, fără zahăr.
Citește și: 5 poezii…
Dacă ai putea juca alături de un mare actor, care ar fi acela și în ce piesă/film te-ai vedea?
Mi-aș fi dorit enorm să joc cu Ștefan Iordache, într-o piesă cu două personaje și anume “O viață în teatru”, de David Mamet. Dar cum, din păcate, asta nu mai e posibil, las universul să mă surprindă.
Am avut parte de un an dificil. Ce ți-a lipsit cel mai mult în peroada de izolare și ce ai (re)descoperit cu bucurie?
Familia și prietenii, întâlnirile spontane cu prietenii, spectacolele, serile de după cu colegii, filmările, baschetul și multe altele.
Mersul la teatru a ajuns un vis dintr-o viață trecută.
Anghel Damian
Ne apropiem de finalul lui 2020. Ce piese de teatru sau filme recomanzi pentru stare de bine, curaj la mijloc de pandemie și atmosferă de sărbătoare?
Mersul la teatru a ajuns un vis dintr-o viață trecută. Sunt sigur că oamenii vor veni la teatru atunci când lumea va reintra în matca ei. Și nu fac recomandări, consider că fiecare spectacol are spectatorii pe care-i merită. Și invers.
[…] Citește și: Anghel Damian… […]