„Am murit”. Așa spun toți. Au murit odată cu dragostea pe care n-au futut-o destul sau au futut-o imaginar. Au murit odată cu eșecul profesional sau nu. Au murit când și-au schimbat casa, masa, perdelele, mașina. Au murit cu fiecare ejaculare precoce, în gânduri exteriorizate, în diferite obiecte fals avute, fals pierdute. N-au futut destul, n-au posedat destul, n-au păpat destul, n-au băut destul. Sau au futut mult, au posedat mult, au păpat mult, au băut mult. Aveau burți mari și zâmbete tâmpe pe față. Ca o gravidă nefericită, inainte de un avort precoce. Așa că au murit. Sau cel puțin așa spun.
Nu sunt ipocrită. Și eu am murit verbal. Am murit verbal în fața prietenilor, cu lacrimi de crocodil tâmpit. Și am fost acuzată că mă alint, că aleg durerea de care mă plâng și care nu-i nici fizică, nici de neoprit. Și am tăcut, mai sfioasă decât Șeherezada, rușinată. Fiindcă mi-am amintit ce înseamnă agonia.
Ieri mi-am cumpărat un pix. Prea scump. Am simțit o mică bucurie. Fiindcă pixul era chiar mișto și am putut să-l cumpăr, ca să-mi fac chiar mie în ciudă. Ieri am vorbit puțin. Despre „Io e te”. Și „Ragazzo solo, ragazza sola”. Și Dante. Infernul. Era soare. Era verde. Și am băut un frappe, la Starbucks. Iar prietena mea nu a făcut poze, fiindcă știa că nu-mi place. Așa că am zâmbit. Apoi am mâncat fudulii, la Zexe. Companionul a acceptat, deși ar fi vrut altceva. Așa că am zâmbit iar. Ieri a fost ziua ideală. N-am primit tot ce mi-am dorit vreodată. Dar am primit puțină bunătate. Ce-mi puteam dori mai mult?
Acum doi ani nu-mi cumpăram nimic. Nici nu zâmbeam. Mă uitam la bunică-mea, care trăgea să moară. Ochii ei erau goi, goi de tot. Nu părea să vadă. Nu părea să audă. Nu părea să se stingă. Deși doar asta părea să facă. Părea să doară. Și inima îi tot bătea. Parcă toată durerea aia se concentra acolo și inima i se agăța de ea, că era ultimul lucru viu de care se putea agăța. Între timp, pe lângă ea, niște rude bine intenționate îi probau hainele de ducă. Și pantofii. Îi scoteau cerceii. Și bunică-mea urla. Urla cum n-am auzit pe nimeni urlând. Și a tot urlat până a lăsat-o vocea. „Aoleu” a devenit „a”, întâi țipat, apoi gângurit, pe măsură ce au trecut orele și i-a slăbit vocea. Nu „a”-ul copilului tău mirat de lumină, mână, mami, tati, papi. De raze de soare și fluturi și primul căcuță. De chestii vii. Nu! „A”-ul groazei. „A”-ul durerii fizice. „A”-ul de neoprit. Și inima a continuat să bată, deși eu mă rugam în gând de ore să se oprească. N-am mai putut suporta dansul cu moartea și m-am urcat în mașină și am condus dement către o altă casă. Și ea a murit. Și eu am mâncat. Mi-era foame și foamea mi-era confortabilă. Cred că și ei i-a fost foame. Trebuie să-i fi fost. Nu-mi amintesc când a mâncat ultima oară; trebuie să-i fi fost inconfortabilă, foamea. Tot așa cum i-a fost inconfortabilă moartea. Și mie mi-a fost confortabilă viața. Fiindcă asta e legea firii. Și n-are cum să fie altfel. Indiferent cât ne-ar chinui mintea noastră bântuită de afecte.
Așa că data viitoare când te trezești să-mi spui mie că mori, pregătește-te să-ți explic procesul. Începe cu foame. Încă ești viu. Continuă cu și în durere. Se termină cu toate la un loc, într-un „a”. Si drumul e urât. Și tu ești urât. Corpul tău se descompune deja, cu toți martorii de față. Poate încă auzi. Poate încă vezi. Dar moartea nu te lasă să spui. Mintea ta s-a descompus deja, oricum. Tot cu martori. Și e un spectacol grotesc pentru cei din jur, care nu se pot abține să privească. Nu există demnitate. Nici frumusețe. Nici romantism. Nici alinturi. Că mori și viața nu mai are timp pentru mormăieli patetice de cucoane ofuscate. Tot vreți să muriți? Muriți dracului odată!
Iar dacă vă e doar foame, nu vă mai plângeți atâta: sunteți cât se poate de vii. Încă. Măcar de nu mi-ați muri!
