Dacă vrei să cunoști un scriitor, nu doar să pretinzi că îl cunoști, trebuie să citești foarte puțin despre el și foarte mult de el. Martin Heidegger nu este o excepție. Dincolo de „Ființă și Timp”, dincolo de ce se spune despre ființă, timp și Heidegger însuși, „Introducere în metafizică” și „Eterna reîntoarcere a aceluiași” au fost pentru mine lecturile întru Heidegger, despre și dincolo de el.
Am fost foarte fericită să descopăr alte vechi fațete în corespondența cu Elisabeth Blochmann, care mustește și viață și spirit, și pe care am citit-o pe nerăsuflate. Și am căutat, apoi, scrisorile dintre el și Hannah Arendt, al cărei daimonic l-a izbit din plin. Fără succes. Idem pentru corespondența cu Jaspers.
Scrisori 1925–1975 și alte documente este o reeditare a corespondenței dintre Martin Heidegger și Hannah Arendt, apărută tot la editura Humanitas. Rar m-a bucurat apariția unei cărți atât de mult. Am găsit în ea poate cea mai frumoasă definiție a prieteniei autentice, (re)denumită atât de nepotrivit iubire:
Când poți să te deschizi față de celălalt este ca și cum i-ai face un dar – nu pentru că astfel a ajuns să fie depozitarul unui lucru pe care a ajuns acum să-l știe – tocmai că nu este -, ci pentru că îl va păstra astfel încât să nu-l „știe” și să nu „se gândească” la el; îl va păstra cu iubire ocrotitoare. Nu ceea ce s-a întâmplat, ci numai faptul că ceva a devenit destin – și că acest destin înseamnă că ți se încredințează o altă ființă omenească -, atât știe și nimic altceva acest „a ști”.
Și astfel, sfiala în fața sufletului celuilalt nu dispare, ci abia atunci sporește.
Să faci astfel parte din viața celuilalt reprezintă singurul mod de uniune autentică”.
