Bucureștiul meu are blocuri murdare și străzi murdare și nesfârșite șiruri de cerșetori. Bucureștiul meu are stoluri de albinuțe umane, cozi imense la patiserie și înjurături în trafic. Bucureștiul meu are meniuri delicioase din toată lumea și covrigi la 2 lei, câteodată un pic necopți. Bucureștiul meu e zgomotos și aspru, grăbit și stresat, vorbăreț și repezit.
În București, luminile sunt mereu aprinse.
Mlaștina din Cișmigiu e grădină, vila Miței e decor de basm, Casa Poporului ascunde un muzeu frumos. În București, nu ne lăsăm rănile să se vindece în liniște și nu ne mulțumim doar să le pansăm. Scoatem puroiul din ele și le pudrăm cu zahăr, le acoperim cu mătase și decoruri baroc, le ducem la ședințe foto și le publicăm în reviste de lifestyle&luxury.
În București, rănile nu se vindecă și nu dispar: doar se transformă.
Cicatricile noastre cresc și devin crengi de copaci bătrâni, străzi încâlcite și pline de gropi, clădiri noi de oțel, ciment și sticlă. E plin de ele Bucureștiul meu, tot așa cum e plin de oameni care-și poartă cu mândrie vânătăile.
În București, nimeni nu se naște erou. Devenim, cu toții, ceva sau cineva, după ce trecem prin furcile caudine ale orașului. Fiindcă Bucureștiul meu își întâmpină fetițele dulci cu taximetriști dubioși, scârțâit de șine și cele mai ‘mișto’ deziluzii. Pentru fiecare dintre noi, orașul e trenul Anei Karenina, mătura Margaretei și rochia verde de picnic a lui Scarlett O’Hara. E vocea poeziei lui Nichita Stănescu, care se cere mereu născută, e și alcoolul care i-a distrus ficatul.
Nu i-am cerut Bucureștiului meu nici să mă nască, nici să mă schimbe. Dar undeva, pe drumul dintre Piața Sudului și 13 Septembrie, tenul meu fin a împrumutat culorile vineții ale lunii, dantela a devenit latex și piele, iar printre spicele de grâu din păr a început să crească mătrăgună. Nu mai sunt o fată compusă din lapte și miere — stropul de chemical X a devenit cianură, chiar de n-am început s-o folosesc.
Mă-ntorc liniștită în Bucureștiul meu, cu armele ascuțite, dar nepătate, gata să desenez ceva frumos pe-o nouă rană. Mă întorc acasă.
Fotografii: Cezar Asprogheratos
