Am văzut un film care mi-a plăcut pe alocuri, dar m-a plictisit un pic prea mult. Genul ăla de film despre care trebuie să scrii, măcar pentru a-ți spune ție însăți de ți-a plăcut ori ba. Ana, mon amour este foarte românesc, un punct care-mi imaginez că-i unește pe Călin Peter Netzer și pe Cezar Paul-Bădescu. Românesc în sensul în care-i românesc și Patul lui Procust, ori Maitreyi, și o victorie amară tipică, asemănătoare celor două.
Povestea de dragoste din film pare reală, banală chiar. Un pic de Nietzsche, suficient de comercial încât să închidă rotund povestea și să-i dea o aură mai pretențioasă decât mi-ar fi plăcut mie. Un pic de scatologie a la Pascal Bruckner. Cât să-ți imaginezi niște luni de fiere într-o horă, undeva prin Moldova. Un pic de psihanaliză dietetică, dublată de empowerment feminist și o oarecare doză de reproșuri misogine, de Cavaler fără obiect. Toate privite printr-o sănătoasă lentilă autoironică. Care ajută. Cam facilă critica religioasă. Cam brutală imaginea carpetei cu Răpirea din serai. Cam evidentă, poate, pierderea părului la el și blonda ei devenire. Deși imaginea ajută probabil privitorii să nu bâjbâie prin axa temporală. Nu putea lipsi În căutarea timpului pierdut, nu? Chiar nu putea lipsi?
Nu știu ce zic recenziile, dar nu-i un film de dragoste. Nici cartea Cezar Paul-Bădescu nu cred să fie. E autentic și românesc doar dacă il accepți așa și nu pretinzi că subiectul e iubirea. Chiar și așa, rămâne ușor pretențios pe alocuri și prea nod gordian per ansamblu. Înțeleg că autorul romanului a folosit o tehnică epistolară modernă și mă bucur că filmul a reușit să scape măcar de asta…
Mi-a plăcut autenticitatea ocazională, de atmosferă. Este, poate, singurul aspect în care discuția Autobiografic ori ba? are sens și este digerabilă. Și nu este stupidă.
Fără să știu prea bine de ce, mi-a plăcut și-l recomand.
