M-am gândit foarte mult la verbul din titlu. Am văzut spectacolul Oedip la Teatrul Bulandra, am participat la el sau l-am simţit? Probabil toate trei la un loc şi, dincolo de ele, un altul: am trăit spectacolul Oedip la Teatrul Bulandra. Vorbim despre un Oedip cu siguranţă modern, bazat pe textul contemporan al lui Robert Icke – care la rândul lui se bazează pe tragedia scrisă în Antichitate de Sofocle. Magistral regizat de Andrei Şerban, acest Oedip este mai aproape de noi ca oricând: îi auzim victoriile, îi atingem exaltările şi îi simţim toate durerile.
Despre ce e vorba?
Mitul lui Oedip şi tragedia lui Sofocle cu acelaşi nume sunt deja parte din noi: regăsim personajele şi trăirile lor în literatură, psihologie şi chiar şi în vieţile noastre de zi cu zi. Aşa că ce s-ar mai putea spune sau scrie nou despre Oedip? Aici se vede însă geniul lui Icke, al cărui text îl aduce pe regele Tebei în zilele noastre: din rege blestemat devine politician blestemat, cu amendamentul că arhetipul lui nu se schimbă. Statuia lui Oedip rămâne neciobită în piesa lui Robert Icke, iar spectacolul regizat de Andrei Şerban doar îi amplifică frumuseţea şi puterea.
Acum, politicianul Oedip îşi trăieşte toate blestemele într-o singură noapte, noaptea în care câştigă alegerile. De la angoasele campaniei electorale la care a muncit alături de Creon (un Andi Vasluianu natural în rolul său de personaj acuzat pe nedrept de trădare), la dramele băieţilor săi (Matei Constantin şi Eduard Chimac, autentici drept Eteocle şi Polinike moderni, unul vădit gay, ambii uşor violenţi) şi relaţia blândă şi naturală cu fiica sa Antigona (Teodora Crişan într-o abordare contemporană de fetiţă care devine femeie). Pe măsură ce Tiresias (Ana Ioana Macaria într-un rol magistral) dă glas blestemelor devenite profeţii, tensiunea creşte şi creşte.
De ce ar trebui să vii la Oedip?
Mitul povestit iniţial de Sofocle şi reinterpretat superb de Robert Icke este, probabil, principalul motiv pentru care ar trebui să vezi Oedip la Bulandra. Abordarea contemporană dă viaţă unei tragedii care nu ne-ar mai părea naturală altfel şi unor blesteme de care ne-am simţi, poate, alienaţi. Dincolo de povestea superbă, însă, spectacolul Oedip se bazează pe doi actori extraordinari: Vlad Zamfirescu ca Oedip şi Cerasela Iosifescu drept Iocasta. Primul reuşeşte să aducă pe scenă ceva din naturaleţea şi zăpăceala unui celebru politician de la noi, ajuns acum într-o funcţie cheie.
Cerasela Iosifescu, însă, mi-a depăşit toate aşteptările şi a creionat, în mintea şi în sufletul meu, o Iocastă superbă. Nu avem de-a face aici cu umbra unui personaj antic dintr-o tragedie greacă, pe care trebuie să ne chinuim să-l descifrăm. Iocasta Ceraselei este o făptură vie, din carne şi oase, pe care-o simţim până-n măduva oaselor. O femeie vie care suferă şi plânge, care iubeşte şi urăşte, cu un monolog care te cutremură şi te convinge imediat că nu mai eşti la teatru, pe scaun, ci în faţa unei poveşti de viaţă zguduitoare. Niciodată până acum nu am rezonat cu Iocasta şi niciodată până acum n-a reuşit jocul vreunui actor să-mi schimbe ideea despre un personaj, un arhetip sau un gând.
Nu pot decât să-i mulţumesc Ceraselei Iosifescu că mi-a făcut cadou inima Iocastei. Fie şi doar pentru asta, Oedip este un spectacol superb, probabil cel mai bun de anul acesta şi merită văzut.
Citeşte şi: Tristeţe…
Citeşte şi: Pterodactili…
