Am condus pentru prima dată cu adevărat abia când m-am urcat într-o Alfa Romeo. Până la 147, am reuşit doar să plimb încolo şi încoace câte o maşină. N-am simţit niciodată maşina ca pe o extensie a mea, cu toanele, gafele şi bucuriile mele, care să ma oglindească din zgomotul motorului turat până în stabilitatea de a traversa elegant liniile curbe. Dar Alfele sunt diferite.
Nu-mi plăceau benzinarele, până la Alfa. Nu le auzeam motorul şi-mi păreau fie neprietenoase spre agresive, fie inutile. În orice caz, până să conduc o Alfă, mă gândeam serios să ascult vocea raţiunii şi să-mi cumpăr o teutonă mini, diesel, de oraş. Şi-mi păreau toate la fel, de un politically correctness enervant, ca hainele de la H&M.
147 m-a atras vizual imediat: avea un design şi ceva dotări extra. Multe, chiar. Dar magia a început abia după ce m-am urcat la volan. Prietenoasă doar cu şoferul, Alfa asta îţi pare predestinată. Te face să asculţi muzică în surdină sau deloc, doar de dragul de a-i auzi motorul. Te irită discuţiile cu pasagerii, că-ţi răpesc din senzaţii, din timpul petrecut cu ea. Fiindcă Alfa 147 e o ea, o femeie frumoasă şi crudă: te vrea doar pentru sine, aici şi acum. Are puterea să te scoată din minţi, de obicei dintr-un motiv banal, pe care niciun mecanic nu-l poate anticipa sau rezolva la timp. Nu piesele Alfa sunt atât de scumpe cum spune legenda urbană, ci timpul mecanicilor din România.
Tot aşa cum te poate enerva inopinant, Afla 147 te poate relaxa instantaneu, fie că te urci la volan după o zi de muncă, o noapte nedormită, sau o discuţie incredibil de enervantă. Stai în scaun ca-n braţele unei femei fatale şi ea te face să te concentrezi la drum şi să-i simţi, din ce în ce mai mult, toanele si vibraţiile. Iar ăsta e motivul pentru care o Alfa nu se cumpără niciodată pe criteriu de fiabilitate, consum sau clasă. Dacă vrei să trăieşti raţional şi corect, du-te şi ia-ţi un Golf!
