Despărţirile sunt acele momente teoretic plăcute, sau măcar liniştite, pe care noi ne chinuim straşnic să le complicăm. Dacă cel mai bun prieten a ajuns CEO, iar tu manageriezi cel mult friteuzele de la McDonald’s, atunci despărţirea deja s-a produs. E momentul să retrogradezi, elegant, relaţia la stadiul de cunoştinţe. Nu e momentul să-i explici ăluia că e un bou care şi-a vândut sufletul pentru o poziţie socială mai bună, după cum nu e momentul ca ăla să-ţi explice că eşti un sclav prost plătit. Probabil că aţi avea argumente amândoi, dar ele ar păli rapid în faţa încercărilor repetate de a pasa vina de la unul la celălalt.
Nu e vina nimănui că CEO-ul şi managerul de friteuze n-au prea multe pasiuni comune. Nu e vina nimănui că au avut cândva. Nu ştie nimeni dacă vor mai avea sau nu.
Dacă iubita ta a ajuns CEO, iar tu manageriezi cel mult friteuzele de la McDonald’s, atunci despărţirea deja s-a produs. Şi asta e valabil pentru orice motiv aţi fi găsit voi ca să puneţi punct. Motivul e motiv, iar despărţirea deja s-a produs. Într-o lume ideală, cei doi ar ciocni un pahar de ceva şi ar sărbători chestia asta. Într-o lume ideală, cei doi şi-ar da seama că au evoluat împreună şi că, deşi sunt doi boi, acum sunt doi boi ceva mai buni, doi boi pe care-i despart nişte chestii.
