În lumea nebună în care trăim la ritm alert, printre betoane, ne-am propus să vă oferim o serie de articole noi, cu şi despre poezie. Aici veţi găsi versuri de dor şi versuri de patimă, strofe care ne topesc inimile şi ritmuri care ne fac minţile să călătorească departe. În cadrul celui de-al doilea articol de acest fel, am ales să vă prezentăm două poezii despre dorul de ducă, bucuriile şi tristeţile drumului şi starea de a fi departe.
Printre autori se numără doi dintre cei mai cunoscuţi poeţi români, adică Dimitrie Bolintineanu (1819-1872) şi Nichita Stănescu (1933-1983). Dacă primul este un cunoscut poet paşoptist, Nichita Stănescu este un pilon al neomodernismului şi îi dedică poezia “O călărire în zori” chiar poetului naţional, lui Mihai Eminescu.
Un ostaş român închis peste Dunăre
de Dimitrie Bolintineanu
Porumbiţă întristată!
Eu ca tine sunt străin,
Şi-ntr-o ţară depărtată
Tu cânţi tristă, eu suspin!
Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea;
Iar eu plâng în închisoare
După dulcea ţara mea!
Tu ai poate-o sorioară
Ce te cheamă ne-ncetat;
Iar eu am o drăguşoară
Ce în lacrimi am lăsat.
Însă tu ai aripioare,
Poţi te-ntoarce când vei vrea,
Iar eu gem în închisoare
După mândruliţa mea!
Zboară, pasăre curată!
Şi te-ntoarnă-n ţara ta:
Iar eu, floare aruncată
Pe alt ţărm, mă voi usca!
O călărire în zori
de Nichita Stănescu
Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.
Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.
Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
