În lumea nebună în care trăim la ritm alert, printre betoane, ne-am propus să vă oferim o serie de articole noi, cu şi despre poezie. Aici veţi găsi versuri de dor şi versuri de râs, strofe care ne topesc inimile şi ritmuri care ne fac minţile să danseze. Drept prim exemplu, am ales să vă prezentăm astăzi trei poezii de dimineaţă, cu elogii aduse soarelui şi bucuriei de a fi.
Printre autori se numără trei dintre cei mai cunoscuţi poeţi români, adică Vasile Alecsandri (1821-1890), Nicolae Labiş (1935-1956) şi Nichita Stănescu (1933-1983). Dacă primul este un cunoscut poet paşoptist, Nicolae Labiş este cunoscut şi ca disident, iar Nichita Stănescu este un pilon al neomodernismului în România.
Dimineaţa
de Vasile Alecsandri
Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.
El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară
Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi
Ce răzbat prin frunze-uscate şi s-arată drăgălaşi.
Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin vii
Ard movili buruienoase, scoţând fumuri cenuşii.
Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
Şi o blândă copiliţă, torcând lâna din fuior,
Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor.
Odă soarelui
de Nicolae Labiş
Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,
Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază –
Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.
Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,
Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.
Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc
Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.
Dimineaţă marină
de Nichita Stănescu
O dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.
Mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele.
Va fi o dimineaţă neobişnuit de lungă,
urcând un soare neobişnuit.
Adânc, lumina-n ape o să-mpungă:
din ochii noştri se va-ntoarce înmiit!
Mă ridicam, scuturându-mi lin undele.
Apele se retrăgeau tăcute, geloase.
Plopii mi-atingeau umerii, tâmplele
cu umbrele lor melodioase.
