Test cu Alfa Romeo Giulia 2.2 Diesel

Am condus Alfa Romeo Giulia timp de 2 zile! Deşi motivul “oficial” a fost o sesiune foto nu pot să nu recunosc că abia aşteptam momentul.

Să începem cu începutul.

Primul contact
În ziua în care am luat-o, am petrecut 10 minute în interior, în spatele volanului, şi alte 2 ore pe-afară, în spatele aparatului foto. A fost suficient cât să-mi fac o primă impresie, împărtăşită ad-hoc unui amic, care era amuzat şi contrariat pentru că nu întelegea ce vreau să spun: se simţea al dracului de germană! Pentru o parte din fanii mărcii, ar putea să sune destul de rău când o spui şi, recunosc, gândul ăsta nu mi-a dat pace în următoarele zile. Am încercat să definesc, să dau o formă concretă gândului, să explic mai bine ce-am vrut să spun. Însă revelaţia a venit după ce am mers cu ea. Atunci am înţeles: este o masină cu adevarat premium! Adevărul trist este că până la Giulia, doar maşinile germane erau cu adevărat premium. În acelaşi timp, are încă suflet!

Exteriorul
Asupra exteriorul nu o să insist prea tare, căci fiecare o priveşte şi o apreciază prin proprii ochi. În cazul meu, recunosc ca e un love-hate relationship, uneori îmi place “de mor”, alteori (rareori) reuşesc sa îi găsesc anumite unghiuri “nepotrivite”. Recunosc, deasemenea, că lângă un 159 (hai s-o spun p-aia dreaptă, nu orice 159, ci frumoasa Monica) nu o avantajează.
Pe de altă parte, Giulia este în mod cert o apariţie pe stradă. Deseori am surprins oameni „rupându-şi” gâtul din alte maşini să o privească, ba chiar mi s-a intamplat în 3 rânduri să oprească diverşi colegi de trafic să intrebe de ea (unul din ei proaspăt coborât dintr-un BMW Seria 5 cu numere roşii, care a oprit special să intre în vorbă cu mine).

Viaţa la bord
Ei bine, aici o să insist, pentru că mi se pare unul din cele mai tari lucruri la noua Giulia. Interioarele de Alfa Romeo au fost dintotdeauna frumoase, primitoare, înţesate cu mici detalii menite să-ţi gâdile sufletul. Îmi aduc şi acum aminte cu emoţie de momentul în care mi-am cumpărat prima Alfa, 147-le, când a fost suficient ca proprietarul să deschidă portiera şoferului şi să lase să se întrevadă bordul iluminat cu roşu şi scaunele din piele crem ca să ştiu că mi-am găsit maşina pe care mi-o doresc.
Giulia nu face excepţie. Ce este cel mai frapant este contrastul dintre simplitatea şi ergonomia bordului şi toată tehnlogia ce o ascunde în spate. Maşina pe care am avut-o în test era echipată cu cutie automată şi padele în spatele volanului, plus o tonă de sisteme de siguranţă (senzori de parcare faţă-spate asistaţi de camera de mers înapoi, sistem de avertizare la schimbarea accidentală a benzii de mers, sistem de avertizare la coliziune etc.). Display-ul mic nu m-a deranjat vreo clipă. Cine spune că e insuficient (ca suprafaţă sau ca integrare în bord) este, fie extrem de pretenţios, fie doar cârcotaş. Pănă la finalul testului am învăţat cum se foloseşte absolut tot, deşi recunosc că la început toată avalanşa de tehnologie a fost uşor copleşitoare.
În tradiţia mărcii, poziţia la volan este bună, suficient de joasă pentru gusturile mele (nu sunt tocmai o persoană înaltă, deci alţii s-ar putea să mă contrazică legat de aspectul ăsta). Scaunele sunt extrem de confortabile şi, deşi nu oferă aproape deloc susţinere laterală, vă spun sincer că este poate prima maşină la care nu m-a deranjat asta. Tot ce atingi (volan, schimbătorul de viteze, PADELELE, switch-ul de frână de mână, selectorul DNA, selectorul pentru Infotainment etc.) respiră premium.
Nu întâmplător am scris de padele: sunt extrem de mari, sunt fixe (nu brachează odată cu volanul), au un feeling metalic la atingere şi, mai ales, la acţionare. Am condus un diesel, dar de fiecare dată când am condus-o în modul manual, m-a făcut să mă simt într-un Ferrari.

Motor, cutie, transmisie
Am testat versiunea 2.2 JTDM de 180cp echipată cu cutie automată în 8 trepte.
Motorul “trage” extrem de liniar, aproape enervant de liniar aş spune. Asta, combinat cu cutia automată care schimbă lin, cu o antifonare decentă şi o ţinută foarte bună de drum, te păcăleşte foarte uşor în privinţa vitezei de deplasare. Abia la prima frână îţi dai seama că mergeai poate un pic cam tare şi asta nu pentru că maşina nu frânează, ci pentru că fortele G sunt puţin mai mari decât poate ţi-ai dori la un mers obişnuit. Tot ce am explicat în paragraful anterior, se întamplă încă din modul N al DNA-ului.
La mers sportive, recomand utilizarea în modul manual: după cum scriam şi mai sus, e un deliciu! Senzaţia este că şi cutia devine mai promptă. Nu ştiu dacă îşi modifică în vreun fel răspunsul sau e doar un fel de efect placebo, legat de faptul că face ce-i ceri tu, nu ce crede ea.
Un alt lucru care mi-a placut: chiar şi în modul automat, poţi folosi padelele din spatele volanului pentru a retrograda sau schimba în treaptă superioară. Ajunsesem să o conduc în modul automat dar să retrogradez eu la kickdown.

Consum

Am ajuns până la un consum de 10-11% în oraş, însă nu într-un scenariu ideal pentru o astfel de masurătoare: distanţă scurtă, modul manual, momentele alea în care credeam că sunt la volanul unui Ferrari. Dacă despre consumul în oraş nu mă pot pronunţa, la drum lung mi-am făcut o idee foarte exactă. Pe autostrada (din Germania, desigur) care leagă Bucureştiul de Constanţa, cu o medie de viteză de 146kmh, maşina a consumat fix 7 l/100km. Cu peste 2l mai puţin decât consuma fostul Spider 2.4 în condiţii de mers similare.

Ţinuta de drum
Sunt atăt de multe lucruri de spus aici…
În primul rând, Giulia se simte extrem de uşoară şi echilibrată, meritul fiind al distribuţiei perfecte de greutate pe punţi. Direcţia e uşoară dar în acelaşi timp fermă, şi, deşi este electrică, nu pot spune că este lipsită de feeling.
Frânele sunt extraordinare!
Suspensia e poate lucrul care mi-a plăcut cel mai mult! E adaptivă şi chiar se simte diferenţa între cele 2 setări (soft şi hard). În plus, are şi câteva trucuri inteligente în mânecă. În poziţia N a DNA-ului este default pe modul soft, se întăreşte în D, însă există posibilitatea de a o trece înapoi în modul soft din butonul dedicat, amplasat tot pe selectorul DNA. Este o combinaţie foarte placută între confort şi fermitate, iar decizia către care atribut să încline balanţa îţi aparţine în totalitate. Personal, am mers doar în modul soft cu jumătatea feminină a cuplului în dreapta şi doar pe modul hard singur în maşină.
În princpiu, tracţiunea spate şi anvelopele de vară în luna decembrie nu fac o pereche ideală, însă, Giulia nu mi-a oferit absolut nici o emoţie (negativă, desigur). Cred că singurul mod în care poţi să o scapi de sub control este să fii certat cu legile fizicii.

E totuşi o Alfa, ce nu-i perfect?
Pentru că este totuşi un review, e momentul să mut selectorul în poziţia “critică”. Nimic din ce urmează nu-i un major “turn off” pentru care nu vă recomand să cumpăraţi Giulia. Sunt, dacă vreţi, nişte cârcoteli.

Motorul

Având deja confirmarea colegilor alfişti că propulsorul mişcă mai bine maşina în comparaţie cu un 159 2.4 JTDM resoftat, mi s-a părut că are mai puţin caracter. Parcă îmi lipseau forţa sau zgomotul motorului în sarcină de la Spider.
Cutia de viteze
Overall, mi-a placut enorm, însă am şi câteva reproşuri:
– între treptele 1 şi 2, mai ales cu pedala la fund, schimbarea nu-i tocmai lină
– m-aş fi aşteptat să reacţioneze mai repede la kickdown. Chiar şi în modul Dinamic, uneori parcă stă puţin pe gânduri, rareori nici măcar nu schimbă treaptă inferioară, probabil considerând că are suficientă forţă de accelerare în treapta curentă. Şi are, nu m-a pus niciodată în vreo situaţie delicată. Doar că, uneori am simţit nevoia să schimb eu din padelă treapta inferioară, concomitent cu înfundarea piciorului în acceleraţie
ESP
Mi-ar fi plăcut ca ESPul să te lase să te “joci” puţin cu maşina. În momentul în care rişti să pierzi aderenţa punţii spate, taie brusc gazul. E safe, dacă te găndeşti că nu rişti niciodată să pierzi aderenţa, însă nu e tocmai plăcut dacă încerci să ieşi de pe o străduţă laterală cu piciorul în podea.
Interior
Pe căt de ergonomic este interiorul, pe atât de tare au greşit-o cu padelele, din punctul meu de vedere. Probabil vă întrebaţi dacă nu cumva sunt nebun, căci tocmai le lăudam mai sus. Da, le laud în continuare, sunt extrem de mişto din toate punctele de vedere (poziţionare, feeling), însă, de dragul lor, au împins cam în spate manetele de semnalizare/ştergătoare. Pentru mine, acţionarea lor a presupus un efort suplimentar.

Concluzie
Dacă aveţi bugetul şi intentionaţi să o cumpăraţi, luaţi-o fără regrete! Mie mi-a placut. Mult! Nu este (încă) genul meu de maşină, deşi m-aş putea obişnui cu ea.

Guest post Alex Stroe – Alfatographie

Alex Stroe este unul din fondatorii comunităţii AlfaClub România şi omul din spatele Alfatographie.