Într-o lume digitală care promite conectare permanentă și stimulare constantă, plictiseala a devenit aproape indecentă. Este adesea confundată cu ratarea, cu stagnarea, cu lipsa de conținut şi de dezvoltare personală şi personală. Nu a fost întotdeauna așa şi nici nu ar trebui să fie, aşa că hai să descoperim de ce nu ne mai bucurăm de plictiseală.
În filosofia antică, plictiseala nu era demonizată. Stoicii o numeau akedia, filosofii latini – acedia: o stare a sufletului aflat între dorință și lipsa ei, adică un spațiu al potențialului, nu al golului. Heidegger, în secolul XX, o definea ca pe o stare de spirit fundamentală o fiinţă o poate avea față de lume. În plictiseală, descoperim o modalitate esenţială de a afla mai multe despre noi înșine. Conform unui studiu, el considera că, în cea mai profundă formă de plictiseală, cel care o experimentează vede timpul, spațiul și întreaga existență ca fiind goale și lipsite de sens.
Între călugării medievali care numeau plictiseala „demonul amiezii” şi filosofia lui Heidegger, putem trage o concluzie mai practică şi mai apropiată de gândirea cotidiană: plictiseala înseamnă că, pentru o clipă, suntem singuri, suntem doar noi înşine. Asta e tot mai rar în era digitală.
Era digitală şi stimulentele disponibile la orice click
Nu ne mai plictisim, dar avem dopamine la cerere. Scroll infinit, notificări, conţinut care „ne învață ceva nou la fiecare 30 de secunde”. Este greu să fii plictisit în 2025 şi, de se întâmplă, este exclusiv „vina” ta: nu ai ales platformele potrivite ca să ai parte de noi momente de distracţie. Pentru că da, în era digitală înlocuim tăcerea interioară cu un playlisturi şi trenduri de TikTok şi echivalăm timpul rămas gol cu eșecul de a produce, de a consuma şi de a reacționa la ceva. Paradoxal, cu cât ne străduim mai mult să nu ne plictisim, cu atât trăim mai puțin. Poate pentru că nu mai trăim autentic.
Charles Bukowski, acel poet cinic, alcoolic, tăios ca lama unui cuţit vechi, dar bine ascuţit – știa ceva despre plictiseală. În poeziile lui, ea plictiseala nu e tratată ca un inamic. Dimpotrivă, e contemplată, trăită, chiar admirată. Pentru elogiul plictisului, Bukowski se inspiră de la pisici – ceea ce nu e rău deloc.
I know. I know.
they are limited, have different
needs and
concerns.but I watch and learn from them.
C. Bukowski, My cats
I like the little they know,
which is so
much.
Plictiseala, o artă în care excelează doar pisicile?
Acolo unde omul caută semnificație, pisica nu caută nimic. Pisica doarme. Poate că acel somn, acea aparentă inutilitate, este o formă superioară de trăire, cel puţin atunci când vine vorba de iubire de sine. Pisicile nu au program. Nici nu-și cer scuze că există, poate fără un scop anume. Pisicile sunt. Și atât.
Poate că tocmai asta este şi plictiseala: o formă radicală de a fi. O tăcere necesară într-o lume care urlă. Un vid fertil, din care poate apărea oricând ceva: o idee, o revelație, o poezie. Nu degeaba au fost pisicile muzele lui Bukowski până la urmă.
Citeşte şi: Odihna…
Citeşte şi: 3 cărţi…
