O carte despre care voiam să vă scriu de ceva vreme, dar m-am lăsat prinsă de zarva de zi cu zi şi cu greu am reuşit să prind suficient timp liber pentru o recenzie demnă de acest roman. Dacă este sau nu autobiagrafic, sau doar pe alocuri inspirat din realitate… ori pură ficţiune… asta încă e un secret. Dar acest aspect nu are nicio valoare atunci când trebuie să dăm creaţiei un calificativ. Iar în cazul de faţă vorbim de o notă… consistentă.
Chiar dacă s-au scris enorm de multe cărţi de-a lungul anilor, din când în când aleg să citesc cuvinte ale vremurilor pe care le traversăm acum, întâmplări, fictive sau nu, ale oamenilor cu ale căror personalităţi suntem familiarizaţi. Fie că descoperim o latură a fericirii contemporane, fie că sunt doar pasaje despre temeri legate într-un frumos volum (sau mai multe, după caz), creaţiile scriitorilor din zilele noastre au un farmec aparte. Vorbesc de scriitori, nu de glume nereuşite ale unor edituri. Iar Nataşa Alina Culea se încadrează în prima categorie, cea a scriitorilor.
„Am reuşit să-mi adorm neliniştea din suflet, dar adevărul era că ştiam că greşesc, iar ochii conştiinţei erau deschişi tot timpul.” (pag. 124)
Îmi place stilul ei. Este, ca personaj, un om complex. Nu este genul extremelor, al celor care aleargă prin viaţă legaţi la ochi şi apoi se întrebă unde e lumina de la capătul tunelului. Nu.
Este un mix între libertate, dorinţă, prietenie, pasiune, dragoste şi încă ceva care îţi scapă printre degete. Deşi nu este bucureşteancă, s-a adaptat la viaţa agitată din capitală aşa cum a putut mai bine. Nu a ezitat să adauge, din când în când, mirodeniile necesare unei vieţi demne de invidiat. Da, chiar dacă mare parte din roman este oarecum victima anumitor tipologii de bărbaţi, personajul Nataşa are parte de aventura la care poate multe femei doar visează. Din punctul meu de vedere, dragostea trebuie găsită mai târziu, după ce sufletul a rătăcit destul, în momentul în care suntem cu adevărat pregătiţi să aparţinem unei singure persoane, momentul în care ştim că le-am făcut aproape pe toate care meritau să fie făcute şi că, peste ani, nu ne vor încerca regretele.
Un mix bun! Nataşa reuşeşte să fie rezervată pe alocuri, lady like, dar şi să bifeze aventuri picante. Are totuşi ghinionul de a fi atrasă de bărbaţi duplicitari. În esenţă, aventuroşi şi pasionali. În prim plan, totuşi, rămân nişte mincinoşi. Şi eu aş putea să iert multe, dar minciuna nu e niciodată pe lista bună. Cred, totuşi, că personajul Nataşa ar putea trata cu mai multă duritate bărbaţii pe care îi întâlneşte. Sau, măcar, cu indiferenţă. Dar acesta-i un aspect care ţine de sufletul ei. Un om, cred, mai bun decât mine.
Îi place aventura, dar e o femeie decentă. Nu are nevoie de cuvinte de umplutură, conversaţii plicticoase… Transparentă şi misterioasă simultan, Nataşa are farmecul ei aparte. Şi nu se mulţumeşte cu jumătăţi de măsură. Dacă rândurile acestea vor ajunge sub ochii ei, vreau să ştie că nu-i ofer o recenzie „pe jumătate”. Aşadar, să tratez şi alte aspecte…
„Aşază” – în sfârşit scris corect! Am pierdut şirul publicaţiilor care au conjugat acest verb la fel de greşit precum cel puţin jumătate din populaţie. Cu Nataşa, însă, am parte de corectitudine. Aş fi dat mai multe exemple, dar obosisem să mai fac pauze, mare parte din timp am stat cu markerul galben lângă mine, pentru a sublinia ideile asupra cărora se merită să revin, în timp, când decid să răsfoiesc din nou cartea. Aşa fac aproape de când mă ştiu, old habbit. Iar la final notez numerele paginilor la care au fost făcute sublinierile.
„Era dificil pentru mine să înţeleg complexitatea interacţiunilor umane, deoarece relaţia mea de şase ani a fost mult mai simplă, l-am iubit şi l-am purtat în suflet doar pe el, până când am realizat că, undeva, cumva, s-a terminat.” (pag. 122)
Poate a fost simplă pentru că s-a bazat pe reciprocitate. Iar la final ambele părţi implicate au înţeles, cu maturitate, că flacăra s-a stins şi fără ea ar fi în zadar o continuare a drumului… împreună. Dar majoritatea relaţiilor nu sunt aşa de simple. Unii pur şi simplu nu pot fi monogami. Alţii refuză să accepte că dragostea s-a stins. Rămân împreună din obişnuinţă. Uneori poate şi din obligaţie. Şi nimic nu-i mai rău decât astea două. E lucru mare să ştim când să punem punct. Apropo de ideea aceasta, o să descoperiţi la începutul romanului că oamenii chiar sunt capabili să îşi privească relaţiile şi să aleagă drumuri separate pentru binele ambelor părţi implicate. E o maturitate care multora le lipseşte. Chiar dacă se împleteşte cu frică şi curaj simultan, este… necesară.
„Nimeni nu ne aparţine şi, oricât ar fi de dureros, trebuie să accepţi plecarea unor oameni importanţi din viaţa ta.” (pag. 157)
M-a supărat un pic personajul Nataşa pentru că nu-i plac jocurile pe PS & Xbox. Dar o iert, căci are calităţi destule care să încline balanţa în favoarea ei.
Are totuşi ghinionul de a se intersecta numai cu bărbaţi nepotriviţi. Sau nenorocul că aceştia o atrag din punct de vedere psihologic. That’s rough! Acceptă şi merge mai departe. De fiecare dată. Chiar dacă fiecare lovitură e mai grea decât precedenta. Una peste alta, consider norocoşi bărbaţii pe care i-a lăsat să scape atât de uşor. Eu sunt de părere că uneori karma are nevoie de… o mână de ajutor.
Temperamentală pe alocuri. Caută, poate neintenţionat, fericirea clasică. Fără compromisuri, fără păreri de rău, fără durere. Eu cred că fericirea fără durere nu există. Nici fără frică, întrebări şi… libertate.
Finalul cărţii este pe măsura romanului. M-a surprins, chiar dacă-i văzusem potenţialul în cele aproximativ 200 de pagini. Personajul Nataşa (şi cred că este valabilă afirmaţia şi pentru scriitoarea Nataşa) este un om care nu se simte înfrânt de eşecuri. Mă-nclin!
