Sunt anumite chestii fără de care nu putem trăi. Ca apa. Acele lucruri care ne fac să ne simțim puțin mai bine, când totul e un dezastru, când boala, răul sau haosul se răspândesc în jurul nostru ca o melasă lipicioasă. Unul dintre ele este poezia. Pentru că vorbele din ea sunt măsurate, clare, simple. Pentru că vorba se duce dincolo de ea și redevine idee. Și ne mângâie. Pentru că rămâne în minte și ne face să zâmbim, fie că e vorba despre „cățeluș cu părul creț” sau „gutui amărui, cu puf galben ca de pui”. Sunt cel puțin 5 poezii pe care ar fi trebuit să le citești până acum, pentru sănătatea spiritului tău nărăvaș și a minții nu întotdeauna odihnite.
Menhir – Nichita Stănescu
Poate să-mi afle chipul, coasta,
când vrea, cine vrea.
Și calul și câinele și nevasta
îngropați în preajma mea,
și ploaia ce-o duc meteorii
spre câmpu-nverzit pân’ la os,
sub botul de lup singuratic, al orei
învățând cum se moare frumos, –
numai să aibă atâta sabie
și-n dinte tremurătură de stea,
și o cu totul altă corabie
dacă vrea, cine vrea…
Song of Myself – Walt Whitman
(engleză)
…………………………………………………………..
owning things,
years ago,
return.
(engleză)
To-morrow, and to-morrow, and to-morrow,
Creeps in this petty pace from day to day,
To the last syllable of recorded time;
And all our yesterdays have lighted fools
The way to dusty death. Out, out, brief candle!
Life’s but a walking shadow, a poor player,
That struts and frets his hour upon the stage,
And then is heard no more. It is a tale
Told by an idiot, full of sound and fury,
Signifying nothing.
Cântecul focului – Lucian Blaga
s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.Rareori numai, sfârșitul nu e cenușă.
Cât e întinsul şi-naltul luminii,
Dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruță şi mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem şi nu ne iertăm,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.
Glossă – Mihai Eminescu
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
[…] Citește și: 5 poezii… […]