Despre agonie: Cioran, Herta Muller, Miruna Vlada

de   0 comentarii

Sunt dimineți în care mă trezesc mirată că mă trezesc. Dimineți în care lumea pare un loc crud, ironic și plictisitor. Unul încărcat de absurd. Unul în care frumusețea e de prisos, orice căutare duce la și mai multă neștiință și orice știință – la dezamăgire. Sunt dimineți în care foamea mă consumă. Citesc fără a reuși s-o potolesc. Rămâne salvatoare mirarea și autorul obiectului ei.

Emil Cioran – Amurgul gândurilor (Humanitas, 2008)

Cioran e atât de cunoscut în postura de maestru al agoniei încât, menționând că citesc Amurgul gândurilor, am fost întrebată dacă trec printr-o perioadă emo. Gândul inocentului coleg mi-a adus zâmbetul pe buze, fiindcă mie Cioran îmi pare mai degrabă tonic: orice cititor are nevoie de un Virgil, atât în Infern, cât poate chiar mai mult, în Purgatoriu. Cioran este mai prietenos ca Nietzsche, un bun companion la orice călătorie în agonia gândurilor. Angoasa i-o păstrez, totuși, lui Eugen Ionescu.

„Cu fiecare zi suntem mai singuri. Ce grea şi ce uşoară trebuie să fie ultima!”.

Herta Muller – Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi (Humanitas, 2014)

Herta Muller este, de asemenea, o prietenă în Purgatoriu, un ghid. Orice român poartă stigmatele comunismului, într-un fel sau altul, dar puțini dintre cei născuți la sfârșitul anilor ’80 sau începutul anilor ’90, ca mine, pot înțelege de ce. Herta Muller nu explică, ci întreabă, interoghează lucid, aproape candid, absurdul tiraniei. Ca orice ghid bun, Herta nu-ți impune nimic, povestește: tu privești prin fereastră lumea care ne-a aparținut și pe care nu sfârșim a o ispăși.

„Ca femeie știi bine cum arăți azi. Și că un sărut al mâinii în primul rând nu doare, în al doilea nu e umed și în al treilea rând că locul lui e pe dosul mâinii”.

Miruna Vlada (Troncota) – Bosnia. Partaj (Cartea Românească, 2014)

În versuri, despre tragedia bosniacă și trauma unei ființe. Miruna nu e la împletirea lor, ci (în) punctul care le separă, comun, locul cel mai sensibil dintre toate. Citind Bosnia. Partaj suntem, poate, nesfârșite puncte de suspensie întru granițele de carne și sânge pe care noi înșine le-am trasat. Mi-ar plăcea să întreb autoarea de câtă sensibilitate e nevoie pentru a trăi realitatea din spatele simbolului – părul tăiat în război:

„știi, femeile în vârstă sunt mai isterice

pentru ele orice pierdere e iremediabilă

le doare până și părul tăiat

resimt pierderile până departe, în pântece

ca și când nimic nu mai poate crește la loc”

 

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *