Dansul pinguinului și basmul Copila Soarelui, de Regina Maria

de   0 comentarii

Nu e surprinzător că-n România e aproape ilegal să vorbești. Numim America țara tuturor posibilităților, dar mie îmi pare mai degrabă România, cu toată ura românului pentru coada la pâine și iubirea de-a țopăi sisific dansul pinguinului. Nu e deloc surprinzător că-n România n-ai voie să spui, ori că pe măsură ce eu scriu, alții protestează cu bandă adezivă la gură. Dar e surprinzător, totuși, că țara asta a ajuns să-și cenzureze basmele cu prea mare limbuție și zgomot.

Zi mohorâtă la birou, cu jaluzele trase. Discuții de cadouri, printre morți și accidente. Discuții de cărți pentru copii. Aflu de la mămici că basmele fac rău copiilor. Produc traume. Ard. Că s-au creat povești moderne numai bune să-i ajute să se adapteze lumii, fără frică. O lume a corectitudinii politice, a lui „altfel”. Că vechile basme sunt un pic prea violente în această minunată lume nouă. Că prea așteaptă Albă-ca-Zăpada mai întâi să vină piticii, apoi prințul. Că prea-l așteaptă și Ana pe Manole. Zâmbesc în sinea mea, complice. Eu din basme aflasem că unii copii sunt năzdrăvani. Că unii armăsari mănâncă jăratic și le cresc aripi care-i poartă departe. Că fetele sunt uneori mai viteze ca Prâslea și istețe în așteptarea sau mișcarea lor. Că sunt printre noi Cosânzene și Feți-Frumoși care vor căpăta tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Unii sunt regi, alții sunt cerșetori, dar toți trec nevăzuți prin lumea copiilor ăstora care se hrănesc doar cu semințe de in și soare. Cum spune basmul… Nu avem parte de ei. Plec de la birou spre o mare librărie. Caut basmele lui Charles Perrault. Nu le găsesc decât repovestite gângurit. Și-mi aduc aminte de mama, care a interzis tuturor să-mi vorbească gângurit când eram mică. Dar eu n-am crescut doar cu semințe de in și soare…

Trece un timp și plec spre Bran. Suvenirurile de la ieșire sunt scumpe. Nu-s un contabil prea bun și nici n-aș ști să pun un preț corect pe un creion cu mutra lui Dracula în cap, balansându-se ritmic și deloc primejdios. Mă gândesc că-i un vampir simpatic și nu va provoca prea multe traume celor mici. Pe un perete, totuși, la un preț nesperat de mic, văd o serie de cărți. Sunt basmele Reginei Maria a României, ediții bilingve, superbe, cu ilustrații realizate de copiii de la Liceul de Arte Plastice din București. Și cumpăr unul, ca să-l repovestesc aici în citate și poze.

Copila Soarelui

În ceasul nașterii ei, Soarele o sărută pe frunte și, înfășurând-o în gloria lui de raze, o numi copila lui.

…………………………………………………………………………………………………………………………..

Copila Soarelui nu se temea de glasul nimănui; răbdătoare asculta poveștile de jale; cu micile-i mânuțe ștergea lacrimile de pe fețe și culegea suspinele de pe buze, iar inima, inima în care Soarele pătrunsese cu razele lui, se făcu foc de încălzire pentru pribegii osteniți, biserică vie pentru sufletele care-și pierduseră calea.

…………………………………………………………………………………………………………………………..

Și mama se simțea cuprinsă de o teamă înfrigurată, pentru că noaptea, când alți copii dorm uitând ziua cu tulburările și grijile ei, inima Copilei Soarelui nu putea nici să tacă, nici să se odihnească; fiind prea plină, ea se revărsa peste toate marginile.

…………………………………………………………………………………………………………………………..

– Ce sunt sticluțele astea? o întrebă mama pășind afară din casă.

-Sunt sticluțe sfinte, răspunse Copila Soarelui, sticluțe pe care le-am umplut din inimile omenești.

…………………………………………………………………………………………………………………………..

Și cum stătea astfel, toate lacrimile din multele sticluțe străvezii începură să-și spuie poveștile, să vorbească de toate durerile pe care le văzuseră, iar inima Copilei Soarelui vorbea răspunzând la plânsetele lor, fiindcă într-adevăr mica inimă le pricepuse pe toate… și de aceea … de aceea mica inimă se frânse… Fără nici un zgomot se frânse, nici cel mai mic sunet nu se auzi, dar când inima se zdrobi tăcută, toată lumina pe care Soarele o ascunsese acolo în ziua nașterii ei năvăli afară inundând odaia cu o strălucire așa de mare încât s-ar fi părut că toate gloriile cerului se coborâseră jos pe pământ.

Cu simțirea că trebuie să se fi petrecut o minune, părinții se deșteptară și, privind încremeniți în jurul lor, nu-și puteau închipui ce se întâmplase…, și atât de mare era strălucirea ce umplea umila lor locuință încât a trebuit să-și umbrească cu mâinile ochii orbiți de lumină.

N-am repovestit basmul în cuvintele mele, ci am păstrat vorbele Reginei Maria, pentru că așa se cade: doar o Regină poate povesti de Regi. Avem nevoie de basme, tot așa cum avem nevoie de Șeherezade: să ne salveze capul, în timp ce-și salvează capul. Iar dacă istoria este o poveste moartă pentru noi, basmul a fost mereu și este una vie pentru copiii noștri, de tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte crescută întru ei, din noi.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *