Cândva, cumva, omenirea a hotărât că lucrurile verzi sunt nasoale. Libertatea. Iarba – aia pe care mergi doar desculț. Eminescu. Am primit toți un meme pe Facebook și am decretat: libertatea nu e corectă politic. Doar în Phaidrois are sens să mergi desculț prin iarbă. Luceafărul e o aberație romantică în care Eminul deplânge umanitatea eronată a Veronicăi. Condiția geniului. Am stins lumina și am adormit. Nu ne bucură ciripitul păsărelelor. Nu suntem genul.
În „Introducere la miracolul eminescian” (Ed. Humanitas, 2003), Constantin Noica se apropie cu umilință de Eminescu. Fără grabă și bucurându-se de ciripitul păsărelelor. Noica insistă pentru facsimilarea Caietelor lui Eminescu. Insistând, caută și află. Scrie, descrie. Și îl descoperi pe Eminescu – așa cum nu ți l-au arătat la școală. Pentru Noica, Luceafărul nu e o aberație romantică, ci o poveste despre ființă și ființare. O întâlnire între individual și general. Poate romantică. Frumoasă. Pentru Noica, Eminescu e verde. Așa ar trebui să fie și pentru tine: acum ai la dispoziție manuscrisele lui și cuvintele lui Noica. Și Luceafărul îți spune o altă poveste, despre libertate, seninătate și detașare.
Este foarte posibil ca îndemnul meu și recenzia asta să nu conteze: ascultă Du Hast, atunci. Varianta Twitter a Luceafărului, lipsită totuși de frumusețe, poezie și idee.
